marți, 6 iulie 2010

Parintele Sofian Boghiu, apostolul Bucurestilor


Nascut pe 7 octombrie 1912, în Basarabia, satul Coconestii Vechi, raionul Balti, Serghei Boghiu a intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasa, a urmat scoala de cântareti bisericesi de la Manastirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 si 1932, dupa care a absolvit Seminarul monahal de la Manastirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele calugaresc de Sofian. Pe 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din orasul Balti, de catre ÎPS Mitropolit Tit Simedrea.

Dumnezeu s-a aratat foarte darnic cu Sofian si i-a dat si mestesugul picturii, în care s-a desavârsit dupa ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucuresti (1940-1945). În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a facut si Facultatea de Teologie din Bucuresti. Iar în 1945 a fost hirotonit preot pe seama mânastirii Antim din Bucuresti. A fost unul dintre participantii cei mai cunoscuti la întâlnirile culturalo-duhovnicesti ale miscarii Rugul Aprins de la Manastirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox si ale intelectualitatii crestine laice), între anii 1945-1950.

La 15 iunie 1950 a fost numit staret al Manastirii Antim, iar între 1954 si 1958 a staretit Manastirea Plumbuita din Bucuresti. A pictat mai multe biserici si a fost câtiva ani profesor la Seminarul Monahal din Manastirea Neamt.

Arestat în anul 1958, sub acuzatia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistica dusmanoasa în cadrul organizatiei Rugul Aprins", parintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de munca silnica, din care a suferit sase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de gratiere. Dupa ’89, despre patimirea sa în temnita, parintele Sofian spunea: "Daca pot zice asa, mi-a placut în închisoare s...t Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în asa-zisa noastra libertate. Te puteai concentra s...t Nimic nu te distragea de la Dumnezeu. Pe când afara... câte probleme!"

Dupa trei ani de la eliberare a revenit la Manastirea Antim, unde a ramas pâna la sfârsitul vietii sale pamântesti. Pâna în 1998, când a fost doborât la pat de boala, a format din scaunul de spovedanie, cu rabdare, pricepere si tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceasta i-a adus supranumele de "Apostolul Bucurestilor".

Parintele Sofian Boghiu a trecut la cele vesnice sâmbata, 14 septembrie 2002, si a fost înmormântat la Manastirea Caldarusani, unde el însusi îsi alesese din vreme locul de îngropaciune.

Iata ce spunea un alt mare preot al românilor, Arhimandrit Ioanichie Balan, în 1997, despre parintele Sofian: "O personalitate duhovniceasca remarcabila, unanim recunoscuta, care face cinste monahismului românesc si Bisericii lui Hristos, în sânul careia slujeste. Prea Cuviosia Sa este cunoscut si apreciat în chip deosebit prin trei calitati sau daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit, cântaret de vocatie.

Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvânt si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Sa împodobesti biserici cu icoane frumos gândite si realizate si sa faci din sufletele credinciosilor biserici vii, icoane duhovnicesti ale faptelor bune, ale dragostei si smereniei, în care sa se imprime chipul blând si smerit al lui Hristos. Sa restaurezi icoane vechi pretioase si sa restaurezi suflete omenesti pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce.

Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian pe pamânt…

Am mai putea adauga la portretul sau sufletesc blândetea rara care îl caracterizeaza, modestia, calmul, îndelunga rabdare si cultura teologica acumulata".

În continuare redam fragmente din raspunsurile pe care le-a dat parintele Sofian într-o discutie cu un grup de studenti ortodocsi, la începutul anilor ‘90.


Rugaciunea în temnita

"În închisori eram asa de bine paziti si asa de constrânsi, încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales în necazuri. Si în închisori erau cu adevarat mari necazuri!

Rugaciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i întarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata împotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decât de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din închisori erau niste rugaciuni, poate, ca cele ale Sfintilor Parinti din pustie sau ale Sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, înaintea Sa.


Rezistenta prin rugaciune de la Manastirea Antim

"Miscarea duhovniceasca a «Rugului Aprins» a luat nastere în timpul stapânirii comuniste. Pe strada si în viata de toate zilele era zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase ca sa schimbe tot ce era vechi, frumos si statornic, sa schimbe tot ce era asezat, cu «moda» noua, pe care o stim, si pe care am trait-o.

În acest zbucium, la Manastirea Antim si în biblioteca manastirii se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, de probleme de rugaciune, de marturisire si de lucrare launtrica bazata pe Traditia Bisericii, pe practica Sfintilor Parinti, toata asceza aceasta milenara, de doua ori milenara, care a fost plina de rugaciune, si mai ales de aceasta rugaciune sintetica, de aceasta rugaciune închegata, scurta si cuprinzatoare, rugaciunea lui Iisus.

Erau conferinte în fiecare duminica. Aceasta lucrare obsteasca într-un cerc restrâns, a durat vreo sase ani, începand din 1945. Era foarte placuta, însa nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre manastiresti. Erau prezenti profesori universitari care ne vorbeau, era parintele Staniloae, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu. Era multa lume, mult tineret, multi studenti. Dupa aceea, saracii, au suferit mult în închisoare, dar s-au asteptat la aceasta înca de la început. În Evanghelie este un dicton: «Cine nu este cu noi, este împotriva noastra!» Cei care ne stapâneau doreau sa fim toti cu ei. Si noi, fara sa-i contrazicem, «eram de acord cu ei». Ei erau inteligenti, pentru ca diavolul este foarte inteligent. Erau condusi de acest duh. Si-au dat seama ca nu suntem cu ei, ci suntem împotriva lor. Si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani, în puscariile comuniste, nu cumva sa fim împotriva lor.

Tinerii care veneau la conferintele de la Antim erau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata launtrica si plecau foarte sanatosi, hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul îsi termina cuvântul, erau întrebari din public; fel de fel de întrebari, la care raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog si o tesatura de idei, de gânduri si de dorinte duhovnicesti, care îi hranea foarte mult pe cei care participau la aceste întâlniri duhovnicesti."


Rugul Aprins

"Stim ca Rugul Aprins este o întâmplare fericita petrecuta pe când Moise proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns în Muntele Sinai. Ajungând în fata unui rug, a unui pom care ardea în flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mâna sa se convinga ce se întâmpla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvânt: «Leapada încaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfânt. În acest rug îi vorbea Cineva, îi vorbea Dumnezeu.

În teologia Bisericii noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, însa îndumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.

Deci, Rugul Aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Manastirii Antim, Rugul Aprins este simbolul rugaciunii neîncetate. În fond, cine se roaga neîncetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta vâlvataie de lumina si de putere. Si cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu."


Rugaciunea inimii

"Viata este astazi zbuciumata, fara astâmpar, plina de miscare. Dar si rugaciunea de azi este foarte scurta. Rugaciunile pustnicilor erau de toata ziua si noaptea. Spune un sfânt din Filocalie ca se ruga de dimineata si pâna seara, iar când obosea rugându-se, citea toata Sfânta Scriptura, încât viata lui era o viata angajata permanent în legatura cu Dumnezeu.

Parca Dumnezeu a rânduit anume pentru viata aceasta moderna rugaciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Sau putem rosti macar rezumatul acestei scurte rugaciuni: "Iisuse miluieste-ma!"

În orice graba ne-am afla, în viata aceasta de toate zilele - suntem la lectii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrica, sau pe drum, când comunicam cu cineva, putem spune din când în când, cât de des: "Iisuse, miluieste-ma!" Sunt cele doua cuvinte care rezuma aceasta rugaciune. Pe de o parte "Iisuse" rezuma plafonul acesta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Împaratia lui, si "miluieste-ma" starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii. Doua cuvinte! Însa, daca rostim toata rugaciunea este cel mai bun lucru. Pentru aceea e foarte scurta.

Si aceasta rugaciune se poate rosti cât de des, oricât am fi noi de ocupati. Cunosc un rugator al inimii, despre care stiu precis ca se roaga neîncetat. La un moment dat, când povestea lucruri foarte importante din viata lui de chin din timpul revolutiei rusesti, am pus mâna pe umarul sau si l-am întrebat: "Parinte Ioan, acum va rugati?" Era în focul explicatiilor si inima lui se ruga. Rugaciunea coborâse în inima si când se întâmpla aceasta, atunci asa cum respiram, asa ne si rugam. Asa încât în viata moderna, cu toata graba ei, cu viteza ei, cu tot neastâmparul nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune într-un chip cu adevarat multumitor."


Televizorul

"Televizorul, aceasta unealta moderna de comunicare, este si bun, si netrebnic. Este bun când stim sa alegem ce este de folos pentru suflet, si este rau când ni se transmit prin imagini niste lucruri care ne tulbura. Ma refer la imaginile firilor necuviincioase, sau chiar de-a dreptul pornografice.

Pe timpul Sfântului Vasile cel Mare veneau tineri crestini la el si-l întrebau ce atitudine sa aiba fata de cartile pagâne. Era perioada de rascruce între pagânism si crestinism. Literatura aceasta, pagâna, mai ales, era foarte placuta si voiau sa citeasca, însa le era frica sa nu cumva sa greseasca, citindu-le. Erau si lucruri necuviincioase. Sfântul Vasile le da un sfat foarte practic: "Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare în floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara în alta parte". Asa încât, e bun si la televizor acest sfat al Sfântului Vasile cel Mare".


Maica Domnului, mama noastra

"Iisus, fiind pe Cruce, i-a dat Maicii Sale aceasta ascultare, spunând catre ucenicul sau Sfântul Ioan: «Fiule, aceasta este mama ta!» Astfel, Maica Domnului devine mama noastra, a pamântenilor. Ea este o mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mântuitorului Hristos, au foarte multa trecere înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecatorului Celui drept.

Când ne adresam catre Maica Domnului, neavând curajul, pentru faptele noastre, sa ne adresam direct Mântuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi: «Doamne, eu care Te-am purtat în bratele mele, care Te-am crescut în viata Ta pamânteasca, ajuta-ma în rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie!»

Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.


Yoga

Cred ca Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina. Aceste practici sunt proceduri straine de neamul nostru, de mentatitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o înselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate: yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamânt este deosebirea de mare!

Sunt vrajitoare si vrajitori care au câte o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o înselare a credinciosilor care cer aceasta «consultatie» de la vrajitoare. Nu se poate împaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor îi veti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar în yoga se întâmpla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer."


Casatorie sau calugarie?

"Casatoria este calea normala a vietii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni. Stim prima pereche, stramosii nostri, Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu, sa creasca si sa se înmulteasca. Deci, familia este în primul rând randuita la temelia societatii omenesti si este izvorul vietii. Prin casatorie, omul devine creator, barbatul si femeia înmultind neamul omenesc.

Calugaria este sfat evanghelic si, cine are chemare, vine la calugarie. Cine este chemat, îndemnat din miezul fiintei lui, vine la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire între un mod si altul de viata. Alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.

Viata familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai în jos, sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si în sus. Cel care vine la manastire, mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, de care am vorbit pâna acum, acest frate de manastire poate interveni sa atraga atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunându-le ca mai este înca un rest de viata si nesfârsit, dincolo de viata aceasta pamânteasca. Sa gândeasca, deci, dincolo de mormânt, ceea ce adeseori uitam. Agonisim si muncim din zori si pâna-n noapte pentru pâinea de toate zilele si pentru adapost si petreceri si uitam ca într-o buna zi vom muri si vom da seama de orice cuvânt desert rostit în viata; ne spune aceasta însusi Mântuitorul Hristos.

Calugarul, ca si preotul care pastoreste, are datoria de a ridica acest felinar în sus si de a lumina întunericul din viata noastra de toate zilele. Aceasta cred ca ar fi misiunea calugarului fata de familie."

Nicolae Tescanu
Revista Rost, Numarul 56, octombrie 2007

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu