joi, 8 iulie 2010

Părintele Sofian Boghiu, Despre Vrăji şi vrăjitorii

Părintele nostru Sofian - Viaţa în imagini

Părintele Sofian în ultimii ani din viaţa sa pământească


Împreună cu părinţii Paisie Prelipceanu şi Adrian Făgeţeanu - 1984


Stareţ al Mănăstirii Antim - 1980

Fotografia din dosarul penal al Rugului Aprins - 1958


Stareţ al Mănăstirii Antim din Bucureşti - 1950


Părintele Sofian în timpul Seminarului Monahal de la Mănăstirea Cernica, alături de părinţii: Ioasaf Ganea, Teoctist Arăpaşu (viitorul Patriarh), Grigorie Băbuş - anul 1938

„O aratare minunata a parintelui Sofian” – de parintele Mihai Andrei Aldea

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut, – i-am făcut icoana. Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul – ca Danion cu visul cu Sfântul Nectarie (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2007/09/11/binecuvantarea-sfantului-nectarie/ – n.n.) -, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

O RUGĂMINTE: VĂ ROG PE TOŢI CEI CARE AŢI AVUT PARTE DE SEMNE MINUNATE SIMILARE, SĂ LE SCRIEŢI – AICI SAU ÎN ALTĂ PARTE – PENTRU A SE FOLOSI DE ELE CÂT MAI MULTĂ LUME. E BINE SĂ CUNOAŞTEM ŞI MINUNILE SĂVÂRŞITE DE SFINŢII ROMÂNI, NU DOAR DE CEI GRECI SAU RUŞI… Danion Vasile

sursa: http://www.danionvasile.ro/blog/

marți, 6 iulie 2010

Părintele Sofian Boghiu - Rugăciunile celor din închisori

Părintele Sofian Boghiu - Predică la Sfântul Ioan Botezătorul

Predica la Sfantul Ioan Botezatorul

Frati si surori crestine,

Iata, ne aflam, cu ajutorul lui Dumnezeu, la ultima veriga a sarbatorilor sfinte si luminoase, pe care le-am praznuit impreuna. Incheiem acest buchet al sarbatorilor de iarna cu amintirea Sfantului Ioan Botezatorul. In cinstea lui suntem aici, pe acest frig. Sa va binecuvanteze Sfantul Ioan ravna si dragostea pe care o aveti pentru Dumnezeu si pentru el. Ieri L-am vazut, cu ochii sufletesti, pe Domnul, botezat in apele Iordanului, si Duhul Sfant coborand peste El in chip de porumbel, si am auzit graind pe Tatal cel ceresc: “Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care bine am voit”. Am vazut cu ochii mintii toate cele trei Persoane, aratandu-Se lumii, fapt unic in istoria omenirii. Si am fost martori, cu sufletul si cu inima, la acel freamat de pe malul Iordanului, plin de lumea care era cutremurata de tot ce vedea si auzea.

Sarbatorim astazi pe Sfantul Ioan Botezatorul, martorul cel ales de Dumnezeu, slujitorul acestei taine mari, de o covarsitoare insemnatate pentru mantuirea neamului omenesc. Ioan Botezatorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani inainte de Nasterea lui Iisus: “Iata, trimit pe ingerul Meu inaintea fetei Tale, si el va pregati calea Ta”. El este singurul pamantean despre care Iisus spune acel cuvant de lauda: “Ca dintre toti cei nascuti din femeie, nu este nici unul mai mare decat Ioan”. Cand Sfantul Ioan este intrebat: “Cine esti tu?”, el raspunde prin cuvantul prorocului: “Eu sunt glasul celui ce striga in pustie: gatiti calea Domnului”, recunoscandu-se pe el insusi a fi inaintemergator al lui Iisus. Pe acest inaintemergator al Domnului il praznuim noi astazi.

Sfantul Ioan era un copil nascut ca dar al rugaciunilor parintilor lui. Batranii Zaharia si Elisabeta, ajunsi la o varsta inaintata, se rugasera din tot sufletul sa dobandeasca un copil de la Dumnezeu; si Dumnezeu parca nu-i auzea, desi Zaharia era preot la Templul din Ierusalim. Ajunsi la aceasta varsta inaintata, cand nu mai aveau nici o nadejde sa nasca un copil, iata ca arhanghelul Gavriil ii aduce lui Zaharia, in Templu, vestea ca Elisabeta va naste un fiu. Batrana Elisabeta naste la vremea cuvenita, si pruncul Ioan incepe sa creasca, ca orice prunc, sub obladuirea parintilor lui, intr-un sat de munte, la 60 km de Ierusalim, o regiune plina de maslini si portocali.

Aici vine Maica Domnului, dupa Buna Vestire, si cand se intalnesc cele doua mame, Ioan (care inca nu se nascuse) salta de bucurie in pantecele batranei Elisabeta. Era ca un salut pe care pruncul Ioan il aducea Pruncului dumnezeiesc din pantecele Maicii Domnului. Acest moment de lucrare a Duhului Sfant este plin de gingasie si sfintenie. Maica Domnului ramane un timp la batrana Elisabeta si cum era tanara si foarte sprintena, implinea toate trebuintele gospodariei si cara apa de la un izvor de mai jos de casa lui

Zaharia. Pana astazi acest izvor este numit “Izvorul Fecioarei” sau “Izvorul Maicii Domnului”. Dar cei doi batrani mor foarte curand dupa nasterea pruncului si Ioan, ramas orfan, este ingrijit un timp de o rudenie, iar pe la varsta de 10 ani pleaca in pustie, undeva la sud de Ierusalim, unde se intindea un povarnis cu pante repezi, un desert cu vai prapastioase…

Acolo, intr-o pestera, a stat Sfantul Ioan, mai bine de 20 de ani, in cea mai aspra asceza pe care noi ne-o putem inchipui. imbracat foarte sumar, intr-o haina saraca de par de camila, descult, umbla printre aceste pietre ascutite din pustiu, rugandu-se tot timpul si avand mintea numai la Dumnezeu. Manca miere salbatica si un fel de fructe acre care cresteau in pustie, precum si muguri de copaci. Bautura lui era apa de izvor, iar patul era pamantul gol. Ca acoperamant avea cerul si harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale salbatice, pesteri in care foiau serpii veninosi si noaptea urlau sacalii (i-am auzit si eu, frati crestini, pe acesti sacali care traiesc in grupuri si tipa inspaimantator, mai ales noaptea…) si leii; care racnesc umplandu-te de spaima… Sfantul Ioan traia printre ei, sub arsita dogoritoare a zilei si in frigul taios al noptii. El a sfintit astfel salbaticia pustiului, prin rugaciunile lui de zi si de noapte, prin viata lui aspra. Fara indoiala, animalele nu l-au atacat pentru ca simteau Duhul lui Dumnezeu in el.

Totusi, aceasta severa pustnicie este nespus de placuta si de dulce atunci cand este inchinata lui Dumnezeu, ca o jertfa curata a vietii noastre, oferita lui Dumnezeu cu smerenie si cu dragoste, din dorul de a-L cunoaste si de a ne apropia si mai mult de El. Prin aceasta viata pustniceasca, Sfantul Ioan devine modelul si prototipul pustnicilor de mai tarziu care au populat pustiurile, traind adanc si din plin Evanghelia lui Hristos. Rugaciunea lor era neincetata, pentru ei si pentru lumea intreaga. Isi sfinteau viata lor si viata altora, vindecand tot felul de bolnavi adusi in jurul pesterilor si chiliilor lor, sfatuind si convingand, asa incat cei care veneau la ei isi schimbau cu totul viata de pana atunci.

Frati crestini, cine se abtine de la vorbaria desarta si de la patimile de tot felul, de la placerile trecatoare, nu din dispret fata de oameni si de viata, ci din focul unei prea mari iubiri fata de Dumnezeu, un asemenea om, daca nu fuge el dupa oameni, fug oamenii dupa el. Unde e flacara mare in suflet, acolo se aduna oamenii sa-si incalzeasca sufletele lor reci. Asa a fost si Sfantul Ioan Botezatorul. In iconografie el este pictat ca un inger, are aripi la spate si este pictat asa din cauza marii lui sfintenii, de care s-a umplut inca din pantecele mamei lui. Traind in pustie, viata lui era plina de Duhul Sfant; de aceea, pentru el, asprimea ascezei nu era grea. Numai pentru noi pare grea, dar pentru el, care era plin de Duhul Sfant, viata de asceza era o viata ca in cer. Fiind puternic in duh, asemenea Sfantului Ilie, Sfantul Ioan a biruit toate slabiciunile si patimile omenesti, cunoscand in schimb bucuriile unei vieti cu adevarat minunate, traite din plin in Dumnezeu.

In perioada aceasta, el a [cercetat] si niste regiuni de langa Ierihon, unde locuiau esenienii, un fel de calugari evrei care isi aveau acolo un fel de cetate a lor, cu sali de studii, dar duhul lor era cu totul strain de Dumnezeu, aveau o doctrina foarte dusmanoasa, mai ales fata de Templul din Ierusalim. S-a crezut mult timp ca Sfantul Ioan ar fi fost la acesti singuratici evrei, dar este o parere foarte gresita, pentru ca ei erau foarte rai la suflet, invidiosi, plini de viclenie si rautate, foarte departe de duhul plin de bunatate si de smerenie al Sfantului Ioan, adevarati lupi imbracati in piele de oaie.

La timpul cuvenit, Dumnezeu il cheama pe Ioan din pustie. Si el vine pe malul Iordanului si incepe predica lui despre pocainta, pregatind calea lui Mesia. Era numai piele si os. Traise in pustie mai mult cu Duhul lui Dumnezeu decat cu hrana pamanteana, de aceea avea o forta extraordinara in cuvant. Chipul lui era de o mare blandete si de o mare smerenie, cu toata infatisarea lui aspra. Avea un dar deosebit de a vorbi: venea in duhul lui Ilie si vocea lui puternica ii cutremura pe toti. Au inceput sa vina la el puhoaie de oameni, zeci de mii de oameni din Ierusalim si din toata Iudeea care ii sorbeau cuvintele si isi marturiseau pacatele, iar el ii boteza in raul Iordan. Venea nu numai poporul de rand, ci si capeteniile, ostasi, vamesi, conducatori ai poporului evreu. Si toti se intrebau: “Oare nu e acesta Mesia?” - ca prea era rascolitor de suflete…

Putini au fost oamenii, in istoria omenirii, spre care sa fi alergat multimile cu atata sete, asa cum alergau dupa Sfantul Ioan Botezatorul. Acest lucru era cu atat mai uimitor, cu cat Sfantul Ioan nu menaja sub nici un chip scaderile lor omenesti. Nu era nicicum ca o trestie clatinata de vanturile imprejurarilor, ci mustra fara ocol viciile celor care veneau la el. Nu le ascundea osanda cea mai infricosata care-i astepta si nu-i lauda pe bogatii cei impatimiti, ci ii indemna sa se indrepte. Sfantul Ioan nu cerea numai pocainta pentru trecut, ci o viata cu totul noua, pentru viitor. O viata intemeiata pe dreptate, pe respectul omului, pe egala indreptatire la viata a semenului. “Nu luati de la nimeni mai mult decat va este ingaduit”, spunea el vamesilor, condamnand una din cele mai urate patimi omenesti: castigul nemuncit. El atragea atentia asupra demnitatii fiintei umane si cerea oamenilor pocainta - adica nu numai sa-si recunoasca pacatele, ci si sa se indeparteze de ele pentru totdeauna. Invatatura sa voia sa smulga din viata oamenilor iubirea de sine, egoismul in formele lui cele mai subtile, asa incat oamenii sa se respecte unii pe altii, sa se ajute in lipsurile lor, sa traiasca in pace si in buna intelegere unul cu altul. Nu obarsia neamului indreptateste pe cineva la mantuire, ci roadele cele vrednice de pocainta. In acest chip pregatea Sfantul Ioan pe oameni pentru venirea Mantuitorului Hristos.

Si iata ca intr-o zi, Iisus insusi vine sa ia botezul de la Ioan, ca sa Se faca cunoscut in tot Israelul. Sfantul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunosteau decat cei din Galileea. Si Sfantul Ioan care era asa de mare, asa de urias in fata multimii, se intoarce spre Iisus si il arata cu degetul, spunand: “Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatele lumii”, “iar eu nu sunt vrednic sa dezleg nici macar cureaua incaltamintei lui”.

Frati crestini, Sfantul Ioan este cinstit de Biserica ca prooroc al Celui Preainalt, ca inaintemergator si Botezator; ca mare mucenic, pentru moartea lui martirica; ca inger in trup, pentru covarsitoarea lui sfintenie. Este zugravit in icoane cu aripi ingeresti si este cinstit ca prieten al Mirelui, prieten al Mantuitorului Hristos. Dar ceea ce se desprinde indeosebi din toata aceasta vrednicie a sa si ceea ce impodobeste in mod deosebit chipul sau duhovnicesc, este smerenia lui adanca. Desi avea in fiinta lui atata putere incat era socotit de unii drept Mesia cel asteptat, el se apara mereu cu strasnicie si indrepta privirile tuturor spre Cel ce avea sa vina, Caruia el nu se socotea vrednic nici macar sa-I dezlege cureaua incaltamintelor.

Si lumea se intoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse pana atunci. Mai mult decat atat, Sfantul Ioan renunta chiar si la caldura dragostei ucenicilor sai, indemnandu-i sa se faca ucenici ai lui Mesia si sa-l lase pe el: “…caci Aceluia I se cade sa Se inalte, iar mie mi se cade sa ma micsorez.. “

Sirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfant, au anuntat venirea lui Hristos, cu multe veacuri inainte, se incheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au facut ceilalti, ci il arata indeaproape cu degetul intins: “Iata Mielul lui Dumnezeu”; “Iata-L aici, in mijlocul nostru, pe Cel ce L-au vazut de departe prorocii”; “Eu am vazut Duhul Sfant coborand in chip de porumbel peste El”; “Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit sa marturisesc despre lumina”; “Acesta trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez”; “Eu nu sunt vrednic sa dezleg nici cureaua incaltamintelor Lui”. Si lumea se intoarce spre Iisus. Iisus este botezat de catre Ioan, apoi se retrage in pustie si posteste patruzeci de zile si patruzeci de nopti in locul acela, astazi, este o manastire numita Sarindar, acolo unde a postit Iisus - iar Ioan continua sa boteze mai departe. Si intr-o zi trece pe acolo, prin mijlocul acelei multimi de la Iordan, imparatul cu Irodiada, sotia fratelui sau. Ioan care aflase despre acest incest, il mustra pe imparat in fata multimii, spunandu-i: “Nu ti se cuvine tie, ca imparat, sa traiesti intr-o asemenea faradelege”. La indemnul Irodiadei, Ioan este arestat si tinut in temnita de sub palatul lui Irod. Intr-o zi, la un ospat din casa lui Irod, intr-o atmosfera imbibata de desfrau si betie, Salomeea, fiica Irodiadei, danseaza un dans pagan si patimas care a starnit foarte multe patimi in Irod. Ametit de patima si de bautura, Irod ii fagaduieste fetei ca-i va da orice cere, pana la jumatate din imparatie. Indemnata de Irodiada, fata ii cere imediat capul lui Ioan, sa i-l dea fara intarziere! Soldatii coboara din palat in temnita, taie capul Sfantului, iar Irodiada primeste din mainile Salomeii, pe tipsie, acest cap - acum, sigur, fara glas. Si ea ia un ac si inteapa limba lui Ioan, pentru a se razbuna de mustrarea pe care i-o facuse Sfantul Ioan - cea mai cumplita cruzime de care a fost capabila o femeie… Capul Sfantului Ioan a ramas acolo la palat un timp, iar trupul a fost luat de ucenicii lui. Ucenicii devin de acum inainte ucenici ai Mantuitorului Hristos. Asa isi incheie viata acest mare profet, sub sabia unui mare pacatos.

Insa el… nu a murit, frati crestini: duhul lui si toata puterea lui este sus, in ceruri. El traieste cu adevarat, in mare cinste, in imparatia lui Dumnezeu si se bucura de vesnica rasplata si slava de la Mantuitorul Hristos. Impreuna cu Maica Domnului, Sfantul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor in fata lui Dumnezeu: mama si nasul lui Iisus. Ei mijlocesc in rugaciune pentru noi. Maica Domnului spune: “Doamne, Te-am purtat in brate, ai supt la sanul meu, Te-am crescut; pentru bunatatea Ta, primeste acum rugaciunea si ajuta robilor Tai, care se roaga Tie, prin Mine”. Sfantul Ioan intinde mana si spune: “Doamne, adu-Ti aminte de aceasta mana care Te-a botezat si adu-Ti aminte ca Tu m-ai numit “prietenul Tau”, cu toata nevrednicia mea. Ajuta dar, celor ce se roaga Tie, prin mine”. Ei sunt acolo sus, intr-un loc si intr-o stare din care ne vad si, prin darul lui Dumnezeu, stiu totul despre noi si pot sa ne ajute. Acest “sus” nu este un sus fizic, frati crestini, ci e foarte aproape de noi, pentru ca Dumnezeu si toata lumea cereasca nu sunt undeva departe, ci printre noi si in noi insine. Chiar daca noi avem aceasta marginire pamanteasca de a o vedea… Dumnezeu nu e departe de noi…

Binecredinciosi crestini, daca noi toti suntem datori sa urmam fiecarui sfant in acele virtuti in care ne este cu putinta a-l urma, apoi pe Sfantul Ioan il putem urma mai ales in virtutile slujirii aproapelui si a lui Dumnezeu, in smerenie. Oricat de mult bine am face aproapelui nostru si orice jertfelnicie am depune in slujba lui Dumnezeu, sa nu ne atribuim noua aceste merite, pentru ca numai cu ajutorul lui Dumnezeu putem face o fapta cu adevarat buna. Micsorandu-ne si smerindu-ne pe noi insine, acoperind sub smerenie sincera orice vrednicie personala, numai asa vom putea avea intreaga dragoste a lui Dumnezeu pentru noi.

Sfantul Ioan sa ramana, dar, modelul nostru de smerenie: “El, Iisus, sa creasca, sa fie cat mai cunoscut de lume, iar eu sa scad”. Si Iisus creste, pana ajunge in Ierusalim si pe Golgota, iar Ioan, retragandu-se, trece in imparatia luminilor.

Sa urmam exemplul smereniei lui, sa-l avem la inima si sa ne rugam cu toata credinta acestui mare sfant si prieten al Mirelui Hristos, care ne poate ajuta cu adevarat. Amin.

Capul lui, frati crestini, a urmat niste “drumuri” mai speciale. El a fost recuperat din palatul Irodiadei si purtat, ca un odor de mare pret, prin Siria, Mesopotamia, Egipt, iar astazi este intr-o moschee din Damasc, ridicata pe ruinele unei catedrale inchinate Sfantului Ioan Botezatorul. Acolo vin multi bolnavi, mai ales orbi. Te impresioneaza privirea lor, fixata undeva in gol… Am intrebat pe cineva: “Ce asteapu acestia, de stau aici de atata vreme?” si mi s-a raspuns: “Foarte multi dintre ei se vindeca”.

Trupul Sfantului Ioan a ramas ingropat in Sevastia pana la anul 362, cand Iulian Apostatul a vrut sa-l arda impreuna cu alte sfinte moaste. Crestinii l-au scos din mormant - era cu trupul intreg - si l-au dus in Alexandria, punand in locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul imparat. Despre trupul lui nu mai stim nimic. Inainte de asta, Sfantul Luca, trecand prin Sevastia, ia mana dreapta a Sfantului Ioan si o duce in Antiohia, pastrand-o cu foarte mare cinste. In timpul lui Iulian au ascuns-o intr-un zid, ca s-o fereasca de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astazi aceasta mana este la Manastirea Sfantului Dionisie si cu ea se sfintesc apele.

Iar capul lui, asa cum am mai spus, este intr-un sicriu, intr-o moschee din Damasc. Odata, niste musulmani au lovit cu toporul in acest sicriu, spunand: “Ce cauta ghiaurul acesta aici?”. Din sicriu au inceput sa curga valuri de sange, tasnea sangele din sicriu si din marmura. Si ei s-au speriat foarte tare si au chemat preotii ortodocsi sa vina sa faca rugaciuni ca sa opreasca aceste valuri de sange care au umplut moschea… De-atunci, desi sunt musulmani, ei au un mare respect fata de Sfantul Ioan.

Frati crestini, sa nu uitati inca un amanunt. Trupul omenesc este tot asa de valoros ca si sufletul. “Trupul este templu al Duhului Sfant, iar voi nu sunteti ai vostri, ci ai lui Dumnezeu” - spune Sfantul Pavel. Cu atat mai mult copilul care ia fiinta in pantecele mamei, este al lui Dumnezeu. ” Si cine va strica templul acesta, il strica Dumnezeu pe el” -spune Sfantul Pavel. Si apoi, ce stii tu ce va fi cu pruncul acesta? Cand s-a nascut Sfantul Ioan Botezatorul, cei din jur se intrebau: “Ce va fi cu pruncul acesta?” Era un pui de om, fara nici un alt semn deosebit.

Cati prunci nu se nasc fara multe semne de oameni mari, si ajung oameni mari cu adevarat. Cati prunci ar putea sa se nasca si nu se nasc, pentru ca mamele ii ucid - si nu stiu ce ucid, poate un mare preot, sau un arhiereu, sau poate un om de geniu. Il ucid pentru ce? Pentru ca e “incomod”. Prefera sa-l omoare, copilul acesta [e] ucis si aruncat la gunoi sau la caini, ca un pumn de gunoi. Si cred ca au terminat cu el… Nu, nu au terminat, pentru ca sufletul lui tipa acolo, inaintea lui Dumnezeu. Tu omori trupusorul lui, dar sufletul se intoarce inapoi, pentru ca omul si femeia au stricat vasul lui. Si tipa strasnic pruncul inaintea lui Dumnezeu, impotriva mamei ucigase si a tatalui ucigas! Pentru ca amandoi sunt vinovati, si sotul este la fel de vinovat inaintea lui Dumnezeu si vor da socoteala amandoi pentru aceasta crima… V-am spus aceste lucruri in legatura cu nasterea Sfantului Ioan Botezatorul. Nu va ucideti pruncii, lasati-i sa se nasca, sa-i cresteti asa, cu toata greutatea. Nu uitati ca si dumneavoastra ati fost prunci, si cineva s-a ostenit cu fiecare din dumneavoastra, cu fiecare din noi.

Sfantul Ioan a fost ucis cu un an inainte de patimile Domnului. Va spuneam ca trupul lui a ramas ingropat acolo, in inchisoare, iar capul a ramas la palatul lui Irod, iar apoi a

fost luat de acolo si pastrat cu foarte mare grija de catre ucenicii lui, ca un odor de mare pret, un odor sfant, care-i scapa din foarte multe primejdii. Din cauza prigoanelor care au urmat, acest sfant cap a fost pazit si ascuns. Din cand in cand numai, isi face simtita prezenta - asa cum izbucnesc uneori izvoare de sub pamant - si apare odata la Edessa, altadata in Egipt… Iar acum este in Damasc, intr-o mare moschee, asa cum v-am spus, o moschee construita pe locul unei catedrale. Am vazut si eu aceasta moschee luxoasa, cu lampadare si covoare. Este acolo un mic paraclis acoperit cu email verde si cu pereti de sticla. Acolo inauntru este capul Sfantului Ioan Botezatorul. In jurul acestui paraclis stau foarte multi orbi, in genunchi sau turceste, intr-o tacere care te uimeste. Stau si nu vad nimic, dar ochii lor dinlauntru sunt deschisi. Ei se roaga si foarte multi se vindeca .

Ce spun ei, numai Dumnezeu stie, dar, in mod sigur, primesc foarte mult ajutor de la capul Sfantului Ioan. Se revarsa foarte multe minuni de acolo asupra acestor musulmani… Vin si foarte multe femei musulmane, cu copii in brate, si se sprijina de bara care inconjoara mormantul, acelui sicriu. Il inconjoara de trei ori, apoi pleaca la treburile lor… pleaca cu fata vesela… Pun si un fel de pomelnice intr-un locsor anume de langa acel sicrias. Sunt acolo gramezi de rugaciuni catre Sfantul Ioan Botezatorul, este un semn de mare veneratie pentru acest sfant.

Este in calendar o sarbatoare numita Soborul Sfantului Ioan Botezatorul. Aceasta inseamna sarbatoarea pamanteasca si cereasca a Sfantului Ioan. El este fiinta de legatura dintre profeti si apostoli. E marele pustnic si marele celib si totodata, primul martir din lumea crestina: el moare pentru sfintenia vietii de familie. S-a spus despre el ca venea “in duhul si puterea lui Ilie” - acel profet temut, care zguduia constiintele, intr-o vreme cand lumea intrase intr-o mare criza duhovniceasca. Si tot asa va veni mai inainte de sfarsitul istoriei Ilie, care a fost ridicat cu trupul la cer.

Părintele Sofian, un bătrân după chipul celor din Pateric

Când zici Mănăstirea Antim, în mod firesc te gândeşti la trăitorii care s-au nevoit în lavra ctitorită de mitropolitul predicator georgian. Dacă există vreun om din obştea acestui aşezământ care să se poată confunda cu vatra Antimului, acesta este cu siguranţă părintele Sofian Boghiu. De ce se îngemănează cele două? Cuvintele celui care acum şapte ani părăsea pentru totdeauna chilia sa pentru a locui în cele ale Părintelui ceresc sunt cel mai bun răspuns: „niciodată când am fost solicitat de oameni nu i-am refuzat, nici nu i-am întristat cu ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu“. Sâmbătă, la Mănăstirea Antim s-a făcut pomenirea părintelui Sofian, continuată cu un pelerinaj la mormântul său, aflat la Mănăstirea Căldăruşani.



Sâmbătă, 12 septembrie 2009, a fost săvârşită, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, slujba pomenirii părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit ieri şapte ani. Oficierea slujbei Parastasului a fost făcută de PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, arhim. Mihail Stanciu, stareţul Mănăstirii Antim, împreună cu un sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi. Alături de ei, mulţime de credincioşi au venit să se roage pentru cel care a fost unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Bucureşti, plecat la cele veşnice pe 14 septembrie 2002.

În evocarea făcută la sfârşitul slujbei de pomenire, înaintea celor adunaţi în Biserica Tuturor Sfinţilor, de la Mănăstirea Antim, Episcopul-Vicar Patriarhal a pornit de la cuvântul pe care Mântuitorul l-a adresat mulţimii referindu-se la persoana lui Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi venit să vedeţi? Oare un om îmbrăcat în porfiră şi vison? Iată, aceştia sunt în casele bogaţilor. Dar ce aţi venit să vedeţi? Au doară proroc? Da, şi mai mult decât un prooroc“. Aceeaşi întrebare pusă şi astăzi în dreptul celor veniţi la Mănăstirea Antim are un răspuns asemănător.

Duhovnicul de la Antim, omul lui Dumnezeu

Cine a fost părintele Sofian? Un om îmbrăcat în porfiră şi vison, un om care trăieşte potrivit acestui veac? Nu! Mănăstirea Antim a fost cercetată de creştinii veniţi să vadă un om al lui Dumnezeu, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de un om care a înţeles din fragedă copilărie să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale, părintele Sofian Boghiu, arhimandritul şi stareţul Mănăstirii Antim, duhovnicul celor care au ales să se înbisericească la această mănăstire, duhovnicul Bucureştilor şi al multor credincioşi din România. „Suntem convinşi, cei care l-am cunoscut pe părintele Sofian, că Dumnezeu l-a iubit, în pofida încercărilor din această viaţă, l-a ajutat, i-a dăruit putere să depăşească greutăţile şi neputinţele, pentru ca mai apoi, după o viaţă dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii credincioşilor Bisericii Sale, să-l cheme la odihnă în ceruri. Cei care au cercetat Mănăstirea Antim de mai multă vreme, începând cu 1945-1950, când părintele Sofian a fost rânduit cu slujirea la Mănăstirea Antim, au avut posibilitatea să îl vadă, să îl asculte şi să îl cunoască. Sunt convins că toţi au fost pătrunşi la inimă de chipul său blând şi smerit, de cuvintele sale înţelepte împărtăşite din experienţa sa pastorală“, a subliniat PS Ciprian în cuvântul său.

„Părintele dăruia cuvintele teologiei trăite…“

În sensul larg al cuvântului se poate spune că toţi cei care s-au adăpat de la izvorul învăţăturilor sale sunt ucenici şi au venit să dea mărturie de dragostea purtată faţă de părintele. „În urmă cu şapte ani, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, când sufletul său s-a mutat către cele cereşti, toţi cei care îl cunoscuseră erau cuprinşi de întristare“, rememorează Preasfinţitul Ciprian clipele dureroase ale despărţirii de părintele Sofian. „Pierdusem un bătrân, un bătrân după chipul celor din Pateric, care ne dăruia mângâiere sufletelor, cuvânt de înţelepciune şi îmbărbătare ori de câte ori eram încercaţi în momente de cumpănă. Ne-am obişnuit să-l căutăm. În ultimii ani de viaţă şi de suferinţă, când părintele, deşi nu mai putea sluji, era nelipsit de la Sfânta Liturghie şi de la Privegherea de sâmbătă seara. Mulţi îl înconjurau pentru a lua binecuvântare şi un cuvânt de învăţătură, iar cei care slujeau aveau mai multă încredere, mai multă putere când îl vedeau în biserică, alături de ei“, a mai spus PS Ciprian Câmpineanul.

„Părintele a fost un duhovnic iscusit care a împărtăşit credincioşilor nu doar cuvintele teologiei învăţate, deşi Dumnezeu l-a rânduit să înveţe şi la Seminar şi la Facultate (a urmat şi Artele Plastice); el dăruia cuvintele teologiei trăite, nu cerebrale. Pentru aceasta l-au căutat mii şi, poate, milioane de credincioşi din ţară şi străinătate. Deşi părintele Sofian a plecat dintre noi, el continuă să se roage pentru obştea Mănăstirii Antim, pentru credincioşii care îşi pleacă genunchii în biserica ctitorită de un martir, Sfântul Antim Ivireanul“, a punctat Episcopul-Vicar Patriarhal.

În încheierea parenezei, PS Ciprian a adăugat: „Acum, când se împlinesc şapte ani de la mutarea sa, ne-am adunat să înălţăm rugă pentru aşezarea lui în corturile drepţilor. Pe de altă parte suntem convinşi că Dumnezeu l-a rânduit în ceata celor bineplăcuţi lui. El se roagă acum pentru noi, când şi noi ne rugăm pentru el. Dumnezeu să-l odihnească!“

„A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual…“

Cu ocazia acestei pomeniri a fost prezentată cartea „Un iconar de suflete - Părintele Sofian Boghiu. Mărturii“, apărută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Îngrijită de stareţul Mănăstirii Antim, părintele Mihail Stanciu, şi de protosinghelul Veniamin Goreanu, această carte reface, din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Sofian, portretul celui care a ştiut să picteze în sufletele oamenilor căutători de Duh, chipul lui Hristos.

Aşa cum arată Patriarhul Daniel, în cuvântul înainte la cartea apărută cu ocazia împlinirii a şapte ani de la moartea celui considerat „duhovnicul Bucureştiului“, „părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni“.

Gândurile prinse în carte vin mai ales din partea celor care au vieţuit la Antim, actualmente ierarhi sau ieromonahi, IPS Mitropolit Teofan, PS Episcop Gherasim şi vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, foşti colegi la Seminarul monahal de la Cernica, PS Episcop Casian, Episcopul Dunării de Jos, slujitori de acum şi credincioşi care frecventează mănăstirea Rugului Aprins.

„A zugrăvit chipul Lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti“

După săvârşirea pomenirii la Mănăstirea Antim, cei adunaţi au plecat cu şase autocare în pelerinaj la mormântul părintelui Sofian aflat la Mănăstirea Căldăruşani. Acolo s-a ţinut din nou slujba Parastasului, după care, urmaşul părintelui Sofian în scaunul stăreţiei de la Antim, arhimandritul Mihail Stanciu, a rostit la mormântul din cimitirul Mănăstirii Căldăruşani un cuvânt despre personalitatea marelui duhovnic trecut la cele veşnice: „Părintele Sofian a fost un pictor nu doar de biserici, ci şi al sufletelor omeneşti. El a zugrăvit chipul, icoana lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti şi a reuşit să imprime trăsăturile pe care el le socotea specifice Ortodoxiei, atât în sufletul lui, cât şi al credincioşilor din jurul sfinţiei sale, smerenia şi dragostea. Constanţa prezenţei lui Hristos pe care el o trăia era izvorâtă din rugăciunea sa. Părintele a pictat 15 biserici şi pe alte 10 le-a restaurat. La finalul vieţii, Dumnezeu a binecuvântat ostenelile vieţii cu crucea suferinţei prin care şi-a încununat mărturisirea de credinţă. S-a înălţat pe această cruce a suferinţei pe 14 septembrie, acum şapte ani, când şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Să-i purtăm recunoştinţă vie şi modelul de credinţă în sufletele noastre. Să-l pomenim mereu în inimi şi să-i facem simţită prezenţa prin îndemnurile pe care ni le dădea la rugăciune, la smerenie, la iertare, la dragoste“.


Augustin PĂUNOIU, Ziarul Lumina, Marti, 15 Septembrie 2009.

Ne vorbeşte părintele Sofian (descarcă gratuit)

sofian - ne vorbeste parintele sofian

Convorbiri duhovnicesti cu parintele Sofian Boghiu

1. Va rog, Parinte Sofian, spuneti-mi cateva cuvinte, despre anii frumosi ai copilariei Sfintiei Voastre.

Sunt nascut in comuna Cuconestii Vechi-Balti, din parintii Ioan si Alexandra, fiind numit din botez Serghie. Chipul bland al parintilor mei imaginea bisericii in care ma rugam de copil, si a preotului care m-a botezat in numele Preasfintei Treimi le port pururea in inima mea.

2. In ce an ati luat jugul cel bun ai lui Hristos ?

La 14 ani am intrat ca frate in schitul Rughi-Soroca, iar dupa 11 ani de ascultare am primit tunderea monahala in Manastirea Dobrusa din apropiere, fiind pe atunci elev in clasa a V-a la Seminarul Monahal din Manastirea Cernica. Dupa ce am urmat scoala de Cantareti de la Dobrusa, am continuat Serninarul Monahal de la Cernica, fiind foarte ravnitor sa cunosc tainele credintei si sa slujesc Biserica lui Hristos.

3. Ce dubovnici si stareti alesi ati avut in anii tineretii, de la care ati deprins nevointa vietii monahale ?

Ca duhovnici si stareti pe care nu-i pot uita, sunt : Ieromonahul Eftimie de la Schitul Rughi de la care am deprins sa citesc pravila calugareasca; Protosinghelul Gherontie Gutu, primul meu staret de la Rughi, unchiul parintelui Felix – prietenul meu de toata viata, de la care am deprins cantarile si randuiala de la strana; Ieromonahul Ioan, duhovnic de la Manastirea Dobrusa, de la care am invatat sa ma apropii de scrisul Sfintilor Parinti si Arhimandritul Ioachim Popescu, directorul scolii de cantareti de la Dobrusa, de la care am deprins desenul pictura si simtul pentru frumos.

4. Cand ati fost hirotonit preot ei duhovnic ?

La 11 aprilie, 1945, in Duminica Sfantului Ioan Scararul, am fost hirotonit preot pe seama Manastirii Antim din Bucuresti, iar in Vinerea Mare, 1947, am fost facut si duhovnic.

5. In ce manastiri v-ati nevoit mai mult si de care sunteti in chip deosebit mai legat duhovniceste ?

Lasandu-ma calauzit in viata de Bunul Dumnezeu, prin pastorii mei sufletesti, am trait in mai multe manastiri precum : Rughi, Dobrusa, Episcopia Balti, Cernica, Neamt, Plumbuita si Antim. Toate imi sunt legate de suflet pentru, ca in toate m-am format si folosit duhovniceste de-a lungul vietii. Dar, dintre toate, mai apropiata imi este Manastirea Antim, in care am intrat la anui 1940, fiind atunci la Antim camin pentru studentii monahali. In acel an am intrat ca student in anul I la Academia de Arte Frumoase din Bucuresti, iar in anul urmator am intrat ca student la Facultatea de Teologie. Pe vremea aceea, Manastirea Antim era randuita de Protosinghel Nicodim Ionita, cu studii la Strasbourg, un foarte bun predicator. Prin cuvantul sau cald si convingator, atragea mult popor la biserica. Apoi prin slujbele cu sobor si cantarile frumoase ale calugarilor cernicani studenti, Manastirea Antim a inceput sa se contureze ca un modest loc de evlavie pentru multi credinciosi ai Capitalei.

6. Cum era viata duhovniceasca prin manastirile noastre acum o jumatate de secol ?

Manastirile prin care am trait acum o jumatate de veac, cm populate cu numerosi calugari si frati de la 50 pana la 200 de suflete in fiecare obste calugareasca. Erau adevarate familii duhovnicesti. Fratii noi care intrau in manastire intalneau frati mai vechi in uniforma calugareasca, cu incepatura de barba, cu bune deprinderi si ascultari in ateliere si la strana si cu multi parinti imbunatatiti care, in simplitatea si dragostea lor, ne ajutau cu sfatul, cu blandetea, ori numai cu viata lor curata si smerita, sa traim dupa chipul vietii lor.

7. Cum ajutau pe atunci manastirile noastre la mentinerea evlaviei ortodoxe strabune in randul credinciosilor ?

In posturi, in Duminici si sarbatori, mai ales, veneau multi credinciosi la manastiri, fiind atrasi de slujbele frumoase savarsite in sobor cu multi preoti si diaconi si de cantarile alese ale calugarilor si fratilor la cele doua strane. Mai ales la privegheri si la slujbele cu sobor din sarbatori te simteai ca in cer. Nu-ti trebuia alta hrana si bucurie mai mare in viata. Slujbele frumoase din manastiri, dragostea calugarilor dintotdeauna, gazduirea credinciosilor la arhondarice, sfaturile date de duhovnici celor care veneau la ei pentru spovedanie, erau o foarte buna hrana pentru suflete, incat prin toate acestea, si mai ales prin slujbe si duhovnicie, se intretinea viata curata si bunacuviinta in casele credinciosilor nostri.

8. Cand ati terminat studiile de la Belle-Arte si teologie, si ce tezi de licenta ati sustinut ?

Studiiie teologice le-am inceput in anul 1932, la Seminarul Monahal de la Cernica, pe care le-an absolvit in 1940, si le-am continuat intre anii 1941-1945, ca student la Facultatea de Teologie din Bucuresti, intrucat paralel cu Teologia am absolvit si Academia de Arte Frumoase din Capitala, mi-am luat ca teza de licenta un subiect care aparline deopotriva si teologici si picturii bisericesti, intitulat ” Chipul Mantuitorului in iconografie “, privind pe Iisus Hristos in icoana si dincolo de icoana.
9. Ce parinti dubovnicesti mai sporiti ati cunoscut la Cernica in timpul studiiilor teologice ?

Mai intai am fost uimit de viata aspra, ascetica, a Ieroschimonahului Ghelasie, duhovnicul Manastirii Cernica. In preajma sa am simtit prezenta harului dumnezeiesc si mireasma sfinteniei din felul cum traia si cum ne povatuia pe calea mantuirii. Tot in Cernica am cunoscut pe Protosinghelul Fotie Petrescu, care m-a atras prin dragostea si bunatatea sa, care ii lumina chipul bland si ii inaripa sfaturile duhovnicesti. Aproape toti elevii Seminarului ne spovedeam la sfintia sa. Alti doi duhovnici iscusiti am cunoscut ceva mai tarziu : pe venerabilul parinte Gheorghe Rosca, mare cunoscator al Sfintei Scripturi si foarte bun sfatuitor duhovnicesc din Bucuresti; apoi pe parintele Ioan Culighin, duhovnic si dascal al rugaciunii inimii de renume, traitor la Cernica, un rugator autentic si iscusit lucrator al rugaciunii lui Iisus. De la amandoi, luam sfaturi si indemnuri pentru sporirea mea duhovniceasca si pentru viata de rugaciune.

10. Ca teolog si slujitor al Bisericii lui Hristos, ce considerati ca ati realizat mai important in viata ?

Atat in timpul studiilor, cat si dupa licenta, aflandu-ma in obstea Manastirii Antim, am participat activ la viata duhovniceasca ce se desfasura aici, ca slujitor si marturisitor al cuvantului lui Dumnezeu, ca duhovnic si apoi staret al manastirii, contribuind efectiv, cu darul lui Dumnezeu, la bunul mers al vietii duhovnicesti si gospodaresti a acestei manastiri. Nu pot afirma ca am realizat ceva important in viata decat ca, fiind intre ceilalti frati slujitori, m-am straduit sa intretin pacea, armonia si buna convietuire in obste, Precum si evlavia si buna desfasurare a slujbelor in biserica. Iar cand am fost solicitat de bolnavi si credinciosi niciodata nu i-am refuzat, nici i-am intristat cu ceva; ci am facut tot ce mi-a stat in putere sa-i folosesc, sa-i marturisesc, sa-i impac cu Dumnezeu si cu oamenii.
11. Dar ca pictor bisericesc, ce ati realizat mai deosebit ?

Am predat pictura la Seminariile Monahale din Manastiraa Neamt si Curtea de Arges; am lucrat si organizat ateliere de icoane si picturi de catapetesme la Manastirea Plumbuita si Schitul Maicilor, am pictat in fresca sintaur sau in colectiv de pictori, mai multe biserici manastiresti sau in sate, precum biserica mare din Pipirig, biserica Manastirii Agapia Veche, biserica mica din Manastirea Agafton, biserica mare din Manastirea Celic Dere, biserica Manastirii Radu Voda din Bucuresti si biserica Manastirii Dealu. De mai multi ani sunt in Comisia de Pictura Bisericeasca si lucrez personal, sau ajutat de ucenici, la restaurarea unor fresce sau picturi in ulei din manastirile monumente istorice, precum Catedrala Patriarhala, biserica Manastirii Antim si alte cateva. Am format mai multi ucenici astazi pictori buni in fresca, si am mai pictat o catedrala ortodoxa in orasul Hama din Siria. Prin toate acestea am cautat sa pun in valoare pictura bisericeasca traditionala, de care ne-am indepartat in ultima vreme, si sa impodobesc cat mai frumos posibil Casa lui Dumnezeu, Caruia i-am inchinat intreaga mea viata.

12. In ce fapte bune ati aflat mai multi pace, bucurie si mangaiere duhovniceasca ?

Pe toate acestea le-am simtit prezente in inima mea in timpul savarsirii Sfintei Liturghii, care ma inalta sufleteste cel mai mult. Apoi in timpul si dupa rugaciunea facuta cu luare aminte si cu umilinta; cand am ajutat material ori moral pe cei ce mi-au cerut ajutor; cand am reusit, cu darul lui Dumnezeu, sa dobandesc vreun suflet la pocainta si cand m-am aflat fara prihana in fapte si in cuvant fata de propria mea constiinta, unde stiu ca ma intalnesc cu Dumnezeu.
13. Intrucat cel mai mult iubiti Biserica, randuiala sfintelor slujbe, ce insemnatate are pentru Prea Cuviosia Voastra participarea regulatal la cele Sapte Laude si la Sfanta Liturghie ?

Sfintele slujbe zilnice, in general, si mai ales Sfanta Liturghie inseamna pentru mine odihna, bucurie, mantuire si impaeare cu Dumnezeu, cu constiinta si cu semenii, sub razele vindecatoare ale ” Soarelui Dreptatii “, Care potoleste si usuca izvorul patimilor din trupul si sufletul meu. Aceasta stare duhovniceasca continua daca, dupa Sfanta Liturghie, ma pot mentine in duhul adevaratei smerenii.

14. Ce insenmatate are predica, cuvantul de invatatura pentra formarea dubovniceasca a calugarilor si mirenilor ?

O predica si o cateheza buna, care se ocupa cu problemele reale ale ascultatorilor, fie ei calugari ori mireni, are adeseori darul de a trezi in noi starea de vinovatie in care ne aflam si de a pune inceput bun indreptariii noastre. De asemenea, prin citirea Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti si prin predicarea cuvantului lui Dumnezeu, ni se largeste orizontul cunoasterii duhovnicesti si se creeaza in viata noastra o ambianta spirituala si putinta de a medita si de a ne ruga intr-o plinatate duhovniceasca.

15. Monahii sunt datori a predica cuvantul lui Dumnezeu ? Cum pot ei mai bine sa marturiseasca pe Hristos ?

Monahu, pran definitie si prin fagaduinta sunt inchinati lui Hristos : sunt persoane singuratice la propriu si la figurat, izolati pentru toata viata de lumea pacatului. Tot prin definitie, calugarul inseamna ” batran cu viata imbunatatita ” sau ” om indumnezeit “. Monahii sunt datori sa predice pe Hristos prin cuvant scris sau rostit, daca li se cere sau li se impune aceasta indatorire. Insa, sunt datori sa predice pe Hristos in once imprejurare, adica necontenit, prin propria lor viata traita dupa poruncile Sfintei Evanghelii. Aceasta porunca a lui Hristos de a fi lumina si sare a pamantului, adica de a fi pilda buna prin viata traita, atat in cat si in afara manastirii, este o indadatorire de toata viata, a fiecarui calugar dintotdeauna.
16. Care este cea mai buna fapta a calugarului ? Dar a mireanului ?

Cea mai buna fapta care se cere calugarului socot ca este sfintirea propriei sale vieti, in duh de smeredie. De asemenea, atat calugarului cat si mireanului ii este de folos dreapta socoteala in toate, care asigura un bun echilibru si calugarului si mireanului.

17. Care este cea mai inalta misiune evanghelica a manastirilor si calugarilor din zilele noastre ?

Misiunea cea mai inalta a manastirilor din vremea noastra, deci si a calugarilor, este de a duce o viata curata si sfanta, traind in pace si buna intelegere duhovniceasca; de a imprima temeinic rostul adanc al vietii crestine in viata oamneilor si de a fi oricand gata sa poata da raspuns bun si linistitor la toate intrebarile esentiale de care este framantata societatea noastra.

18. Care este rolul duhovnicului pentru calugari si mireni ?

Duhovnicul, in viata manastireasca si in cea de familie, are eerol de doctor sufletesc si calauza spre Hristos a sufletelor omenesti, pe calea cea stramta si spinoasa, dar si luminoasa a mantuirii.

19. De ce unii crestini adera la secte ?

In afara de motivele mai cunoscute, cred ca multi credinciosi trec la secte dintr-un fel de evlavie si dorinta de cunoastere a Sfintei Scripturi, stiind ca acolo li se citeste din Biblie, li se vorbeste despre Dumnezeu si canta impreuna. Adica, ei doresc si cauta ce nu pot avea suficient la preotul lor. Deci, pleaca din Biseriac din lipsa unui bun pastor si din lipsa unei catehizari si educatii religioase corespunzatoare evlaviei lor.

20. Ce ar trebui sa faca mai deosebit preotii si calugarii pentru oprirea prozelitismului sectar, pentru apararea credintei ortodoxe strabune ?

Pentru oprirea prozelitismului sectar, atat preotii xat si calugarii trebuie sa traiasca ei insisi o viata duhovniceasca, evanghelica, fara ed prihana, ceea ce stiu ca este foarte greu. Apoi, sa studieze temeinic abaterile sectelor, sa faca vizite acasa fratilor credinciosi loviti de secte; sa le vorbeasca bland din Sfanta Scriptura, aratandu-le adevarul, si sa le spuna de cate daruri se lipsesc nevenerand pe Mica Domnului, lipsindu-se de Sfintele Taine, necinstind Sfanta Cruce, icoanele, Biserica si sfintii, toate fiind absolut necesare pentru mantuire.

21. In ce masura reuseste arta, frumosul, pictura bisericeasca sa inalte sufletele credinciosilor spre Dumnezeu, spre o viata crestina mai aleasa ?

Pictura, in general, si pictura bisericeasca in special, ofera omului, credinciosului, un limbaj plastic, prin imagini si culori, pentru a exprima idei si realitati ale credintei noastre ortodoxe. Aceste adevaruri sunt exprimate de obicei prin cuvinte. Insa cuvintele, oricat ar fi de mestesugite, sunt adeseori neindestulatoare pentru a exprima realitati imateriale; pe cand prin imagini sau icoane, abstractiunile devin usor accesibile intelegerii omenesti.
Adevaruri crestine, ca Nasterea Domnului, Botezul, Patimile, Invierea si Inaltarea Domnului, Pogorarea Duhului Sfant, Raiul, iadul, etc, necesita multe pagini de text pentru a le imprima suficient in mintea ascultatorilor. Prin imagini insa, ele devin mai usoar intelese, pentru ca sunt imbracate intr-o forma materiala si simbolic-vizuala, proprie si accesibila naturii omenesti. Prin gingasia desenului, prin frumusetea si transparenta spiritualizata a culorilor, prin interiorizarea imaginilor si maiestria artistica, asemenea imagini murale sau icoane atrag si retin atentia credinciosilor, spunandu-le dintr-o data, fara efort, adevarul relatat in Evanghelie si Tradilie, induiosand si inaltand mintea cu usurinta la realitatile suprafiresti.

22. Care este scopul principal al picturii bisericesti in iconografia Bisericii Ortodoxe ?

Adevaratul scop al picturii bisericesti in traditia ortodoxa este de a crea un mediu propriu de meditatie si rugaciune credinciosului care se roaga, in scopul de a intelege si a trai mai adanc sfanta credinta crestina.
23. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cultul Sfintelor Icoane ?

Teologia si cultul sfintelor icoane se bazeaza pe intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Cuvantul Cel nevazut al Tatalui, Care, prin nasterea Sa din Sfanta Fecioara Maria, S-a imbracat in trup omenesc, asemenea noua, afara de pacat. In Dumnezeu-Omul intrupat, noi privim persoana a doua a Preasfintei Treimi, unind in Sine cele doua naturi : divina si umana. Deci, putem picta aceasta persoana, pentru ca are forma omeneasca.

In icoana Domnului noi marturisim trupul Sau indumnezeit, si recunoastem in icoana asemanarea cu prototipul, persoana divino-umana a Domnului. Prin sfintirea icoanei se stabileste relatia harica dintre icoana si prototip. Orice icoana are un nume, acela al prototipului, si este venerata pentru ca icoana vazuta de noi participa la prototip, adica la sfantul infatisat pe ea, care se afla transfigurat in imparatia lui Dumnezeu.
24. De ce combat sectele cultul Sfintelor Icoane ?

Sectele combat cultul Sfintelor Icoane pentru ca nu inteleg si nu vor sa inteleaga invatatura corecta despre intruparea Mantuitorului nostru Iisus Hristos si nici rostul divin al Maicii Domnului in actul intruparii. Daca si-ar insusi cu buna credinta dogma intruparii, cred ca ar deveni ortodocsi si ar disparea toate deosebirile de credinta dintre ei si noi.

25. De cand dateazi cele mai vechi icoane si picturi murale in Biserica ?

Cele mai vechi picturi murale ce se pastreaza pana astazi se afla in catacombele de la Roma si dateaza din secolul al II – lea, mai ales cele din catacombele lui Calist si Sebastian. Iar icoane pictate dintre cele mai vechi s-au descoperit in Siria, Armenia si Capadocia si dateaza din secolele II si III. Am vazut la Manastirea Sfanta Ecaterina din Muntele Shiai una din cele mai mari colectii de icoane ortodoxe vechi, dintre care unele sunt din secolele V si VI.
26. Care sunt cele mai vestite icoane miraculoase din tara noastra si in ce conditii o icoana capata aceasta harisma ?

Cele mai vestite icoane din tara noastra sunt : Sfanta Ana de la Manastirea Bistrita – Neamt, Maica Domnului de la Manastirea Neamt, Maica Domnului de la Manastirea ” Dintr-un Lemn “. Apoi, Maica Domnului de la Manastirea Celic – Tulcea, Maica Domnului de la Nicula – Clui, Maica Domnului de la Trifanesti-Roman etc.

Orice icoana isi are harisma ei, datorita sfantului infatisat pe ea si harului dumnezeiesc transmis icoanei prin sfintirea ei. Totusi, la aceasta au o deosebita importanta si conditiile morale in care este pictata o icoana. Daca pictorul respectiv este un om profund credincios, daca posteste si se roaga la inceputul si in timpul lucrului, daca duce o viata de curatie sufleteasca si trupeasca si daca, bineinteles, Dumnezeu binevoieste sa reverse belsug de har asupra acelei icoane. Astfel, ea poate deveni o icoana miraculoasa facatoare de minuni, care vindeca bolile si alina nevoile si suferintele omenesti, pe masura credintei fiecaruia.

27. Cate biserici ati pictat in tari si in strainatate ?

Impreuna cu cativa ucenici si colegi de breasla, am pictat in tara peste 25 de biserici, in fresca si tempera, dintre care 6 pictate integral, iar restul restaurate. In strainatate am pictat integral trei biserici. Toate acestea in timp de 47 de ani, de cand am primit calificarea de pictor bisericesc.
28. Ce trebuie facut pentru ca pictura bisericeasca sa-si atintaa scopul spirituai traditional ?

Pentru ca pictura bisericeasca sa-si atinga scopul de a face vizibila prin imagini imparatia lui Dumnezeu in universul pictural al oricarei biserici, ar trebui ca pictorii bisericesti sa cunoasca mai bina teologia icoanei si iconografia ortodoxa. Apoi sa-si insuseasca temeinic desenul si cromatica in stilul rasaritean bizantin, inspirandu-se din pictura in fresca a vechilor noastre biserici, cum sunt : Voronetul, Moldovita, Humor, Sucevita si altele, care sunt adevarate capodopere mondiale. De asemenea, pictorii bisericesti sa-si acorde talentul si cunostintele lor cu o mai profunda credinta in Dumnezeu, cu o viata morala exemplara, potrivita cu lucrul sfant pe care il savarsesc si sa cunoasca mai bine vietile sfintilor si teologia cu toate simbolurile ei.

29. Care este concluzia Prea Cuviosiei Voastre despre pictura bisericeasca romaneasca de astazi ?

Am pierdut marea traditie a picturii si frescelor de valoare mondiala din secolul XVI realizata de pictori autohtoni la noi, care este cea din nordul Moldovei, mai ales. Scoala de pictura bisericeasca 22 romaneasca a intrat in decadenta de pe la inceputul secolului XIX, cand, sub influenta picturii realiste, ne-am indepartat de pictura traditionala ortodoxa de factura bizantina.
30. De incheiere, ce sfaturi duhovnicesti adresati pe aceasta cale fiilor duhovnicesti ai Prea Cuviosiei Voastre ?

Sa asculte si sa puna in practica sfaturile date in numele lui Hristos, sa iubeasca cel mai mult Biserica, slujbele, cartile sfinte si pe cei ce sunt in suferinta, si sa se roage si pentru mine.

Părintele Sofian Boghiu - Cuvinte duhovniceşti

Părintele Sofian Boghiu - Despre Rugăciune

Astazi se sarbatoreste Sfantul Grigorie Palama, teologul rugaciunii. intr-o vreme foarte grea, de raspantii pentru rugaciune, mai ales pentru rugaciunea lui Iisus, cand erau multe diferende si multe critici nedrepte in Muntele Athos, apare acest mare teolog, din partea lui Dumnezeu, care prin intelepciunea sa, prin harul Sfantului Duh mai ales, a dat lamuriri foarte limpezi in ce consta aceasta rugaciune de unire a omului cu Dumnezeu. Si este asezata această pomenire a Sfantului Grigorie Palama, ca si pomenirea Sfantului Apostol Filip, unul dintre cei doisprezece Apostoli, la inceputul Postului Mare.

In acest post mai ales, ca si in celalalt timp al vietii, avem nevoie de rugaciune. Postul are nevoie de rugaciune si rugaciunea are nevoie de post. Altfel, fara frateasca comuniune dintre aceste doua notiuni, viata noastra ar schiopata. Si de aceea, voi incerca sa va spun cateva cuvinte despre rugaciune.

Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipsească si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea sa fie departe de cuvintele rugaciunii.” Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre – ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?” Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns – totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti – si-ti va rasplati tie la aratare.

Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeanca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa tacă, dar el, dimpotrivă, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta se apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila. Cei in drept ii amanau mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice? Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti. Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cineva intreaba : ” Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?”

Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : ” Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu “. La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : ” Nu te cunosc pe tine ! ” si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

Care sunt foloasele rugaciunii ?

Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totdeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : ” Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !”

Parintele Sofian Boghiu, apostolul Bucurestilor


Nascut pe 7 octombrie 1912, în Basarabia, satul Coconestii Vechi, raionul Balti, Serghei Boghiu a intrat ca frate la schitul Rughi – Soroca, în toamna anului 1926. Având o voce foarte frumoasa, a urmat scoala de cântareti bisericesi de la Manastirea Dobrua-Soroca, între anii 1928 si 1932, dupa care a absolvit Seminarul monahal de la Manastirea Cernica (1940). A fost tuns în monahism la 25 decembrie 1937, primind numele calugaresc de Sofian. Pe 6 august 1939 a fost hirotonit diacon, în catedrala din orasul Balti, de catre ÎPS Mitropolit Tit Simedrea.

Dumnezeu s-a aratat foarte darnic cu Sofian si i-a dat si mestesugul picturii, în care s-a desavârsit dupa ce a urmat Academia de Arte Frumoase din Bucuresti (1940-1945). În intervalul 1942 – 1946, monahul Sofian a facut si Facultatea de Teologie din Bucuresti. Iar în 1945 a fost hirotonit preot pe seama mânastirii Antim din Bucuresti. A fost unul dintre participantii cei mai cunoscuti la întâlnirile culturalo-duhovnicesti ale miscarii Rugul Aprins de la Manastirea Antim (grupare care a cuprins vârfuri ale clerului ortodox si ale intelectualitatii crestine laice), între anii 1945-1950.

La 15 iunie 1950 a fost numit staret al Manastirii Antim, iar între 1954 si 1958 a staretit Manastirea Plumbuita din Bucuresti. A pictat mai multe biserici si a fost câtiva ani profesor la Seminarul Monahal din Manastirea Neamt.

Arestat în anul 1958, sub acuzatia "de uneltire contra ordinii sociale prin activitate mistica dusmanoasa în cadrul organizatiei Rugul Aprins", parintele Sofian a fost condamnat la 16 ani de munca silnica, din care a suferit sase, în anul 1964 fiind eliberat în urma decretului general de gratiere. Dupa ’89, despre patimirea sa în temnita, parintele Sofian spunea: "Daca pot zice asa, mi-a placut în închisoare s...t Era bine acolo. Mult mai bine decât aici, în asa-zisa noastra libertate. Te puteai concentra s...t Nimic nu te distragea de la Dumnezeu. Pe când afara... câte probleme!"

Dupa trei ani de la eliberare a revenit la Manastirea Antim, unde a ramas pâna la sfârsitul vietii sale pamântesti. Pâna în 1998, când a fost doborât la pat de boala, a format din scaunul de spovedanie, cu rabdare, pricepere si tact de bijutier al sufletelor, sute de ucenici. Aceasta i-a adus supranumele de "Apostolul Bucurestilor".

Parintele Sofian Boghiu a trecut la cele vesnice sâmbata, 14 septembrie 2002, si a fost înmormântat la Manastirea Caldarusani, unde el însusi îsi alesese din vreme locul de îngropaciune.

Iata ce spunea un alt mare preot al românilor, Arhimandrit Ioanichie Balan, în 1997, despre parintele Sofian: "O personalitate duhovniceasca remarcabila, unanim recunoscuta, care face cinste monahismului românesc si Bisericii lui Hristos, în sânul careia slujeste. Prea Cuviosia Sa este cunoscut si apreciat în chip deosebit prin trei calitati sau daruri cu care l-a înzestrat Dumnezeu: pictor bisericesc consacrat, duhovnic si povatuitor de suflete iscusit, cântaret de vocatie.

Sfintia Sa a fost ales din nastere pentru Biserica, pentru a marturisi adevarul evanghelic prin cuvânt si culoare, prin fii duhovnicesti si icoane. Sa împodobesti biserici cu icoane frumos gândite si realizate si sa faci din sufletele credinciosilor biserici vii, icoane duhovnicesti ale faptelor bune, ale dragostei si smereniei, în care sa se imprime chipul blând si smerit al lui Hristos. Sa restaurezi icoane vechi pretioase si sa restaurezi suflete omenesti pentru care S-a jertfit Domnul pe Cruce.

Iata vocatia si rostul Arhimandritului Sofian pe pamânt…

Am mai putea adauga la portretul sau sufletesc blândetea rara care îl caracterizeaza, modestia, calmul, îndelunga rabdare si cultura teologica acumulata".

În continuare redam fragmente din raspunsurile pe care le-a dat parintele Sofian într-o discutie cu un grup de studenti ortodocsi, la începutul anilor ‘90.


Rugaciunea în temnita

"În închisori eram asa de bine paziti si asa de constrânsi, încât nu ne puteam gândi decât în sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales în necazuri. Si în închisori erau cu adevarat mari necazuri!

Rugaciunile celor din închisori erau primite de Dumnezeu, dobândeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i întarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata împotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decât de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din închisori erau niste rugaciuni, poate, ca cele ale Sfintilor Parinti din pustie sau ale Sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzând focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, înaintea Sa.


Rezistenta prin rugaciune de la Manastirea Antim

"Miscarea duhovniceasca a «Rugului Aprins» a luat nastere în timpul stapânirii comuniste. Pe strada si în viata de toate zilele era zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase ca sa schimbe tot ce era vechi, frumos si statornic, sa schimbe tot ce era asezat, cu «moda» noua, pe care o stim, si pe care am trait-o.

În acest zbucium, la Manastirea Antim si în biblioteca manastirii se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, de probleme de rugaciune, de marturisire si de lucrare launtrica bazata pe Traditia Bisericii, pe practica Sfintilor Parinti, toata asceza aceasta milenara, de doua ori milenara, care a fost plina de rugaciune, si mai ales de aceasta rugaciune sintetica, de aceasta rugaciune închegata, scurta si cuprinzatoare, rugaciunea lui Iisus.

Erau conferinte în fiecare duminica. Aceasta lucrare obsteasca într-un cerc restrâns, a durat vreo sase ani, începand din 1945. Era foarte placuta, însa nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre manastiresti. Erau prezenti profesori universitari care ne vorbeau, era parintele Staniloae, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu. Era multa lume, mult tineret, multi studenti. Dupa aceea, saracii, au suferit mult în închisoare, dar s-au asteptat la aceasta înca de la început. În Evanghelie este un dicton: «Cine nu este cu noi, este împotriva noastra!» Cei care ne stapâneau doreau sa fim toti cu ei. Si noi, fara sa-i contrazicem, «eram de acord cu ei». Ei erau inteligenti, pentru ca diavolul este foarte inteligent. Erau condusi de acest duh. Si-au dat seama ca nu suntem cu ei, ci suntem împotriva lor. Si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani, în puscariile comuniste, nu cumva sa fim împotriva lor.

Tinerii care veneau la conferintele de la Antim erau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata launtrica si plecau foarte sanatosi, hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul îsi termina cuvântul, erau întrebari din public; fel de fel de întrebari, la care raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog si o tesatura de idei, de gânduri si de dorinte duhovnicesti, care îi hranea foarte mult pe cei care participau la aceste întâlniri duhovnicesti."


Rugul Aprins

"Stim ca Rugul Aprins este o întâmplare fericita petrecuta pe când Moise proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns în Muntele Sinai. Ajungând în fata unui rug, a unui pom care ardea în flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mâna sa se convinga ce se întâmpla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvânt: «Leapada încaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfânt. În acest rug îi vorbea Cineva, îi vorbea Dumnezeu.

În teologia Bisericii noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului întrupat. Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, însa îndumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.

Deci, Rugul Aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfânt al Manastirii Antim, Rugul Aprins este simbolul rugaciunii neîncetate. În fond, cine se roaga neîncetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta vâlvataie de lumina si de putere. Si cu cât ardem mai mult, cu atât devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu."


Rugaciunea inimii

"Viata este astazi zbuciumata, fara astâmpar, plina de miscare. Dar si rugaciunea de azi este foarte scurta. Rugaciunile pustnicilor erau de toata ziua si noaptea. Spune un sfânt din Filocalie ca se ruga de dimineata si pâna seara, iar când obosea rugându-se, citea toata Sfânta Scriptura, încât viata lui era o viata angajata permanent în legatura cu Dumnezeu.

Parca Dumnezeu a rânduit anume pentru viata aceasta moderna rugaciunea: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul!" Sau putem rosti macar rezumatul acestei scurte rugaciuni: "Iisuse miluieste-ma!"

În orice graba ne-am afla, în viata aceasta de toate zilele - suntem la lectii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau în fabrica, sau pe drum, când comunicam cu cineva, putem spune din când în când, cât de des: "Iisuse, miluieste-ma!" Sunt cele doua cuvinte care rezuma aceasta rugaciune. Pe de o parte "Iisuse" rezuma plafonul acesta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Împaratia lui, si "miluieste-ma" starea de jos, starea de mizerie, de nevoi în care ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii. Doua cuvinte! Însa, daca rostim toata rugaciunea este cel mai bun lucru. Pentru aceea e foarte scurta.

Si aceasta rugaciune se poate rosti cât de des, oricât am fi noi de ocupati. Cunosc un rugator al inimii, despre care stiu precis ca se roaga neîncetat. La un moment dat, când povestea lucruri foarte importante din viata lui de chin din timpul revolutiei rusesti, am pus mâna pe umarul sau si l-am întrebat: "Parinte Ioan, acum va rugati?" Era în focul explicatiilor si inima lui se ruga. Rugaciunea coborâse în inima si când se întâmpla aceasta, atunci asa cum respiram, asa ne si rugam. Asa încât în viata moderna, cu toata graba ei, cu viteza ei, cu tot neastâmparul nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune într-un chip cu adevarat multumitor."


Televizorul

"Televizorul, aceasta unealta moderna de comunicare, este si bun, si netrebnic. Este bun când stim sa alegem ce este de folos pentru suflet, si este rau când ni se transmit prin imagini niste lucruri care ne tulbura. Ma refer la imaginile firilor necuviincioase, sau chiar de-a dreptul pornografice.

Pe timpul Sfântului Vasile cel Mare veneau tineri crestini la el si-l întrebau ce atitudine sa aiba fata de cartile pagâne. Era perioada de rascruce între pagânism si crestinism. Literatura aceasta, pagâna, mai ales, era foarte placuta si voiau sa citeasca, însa le era frica sa nu cumva sa greseasca, citindu-le. Erau si lucruri necuviincioase. Sfântul Vasile le da un sfat foarte practic: "Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare în floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara în alta parte". Asa încât, e bun si la televizor acest sfat al Sfântului Vasile cel Mare".


Maica Domnului, mama noastra

"Iisus, fiind pe Cruce, i-a dat Maicii Sale aceasta ascultare, spunând catre ucenicul sau Sfântul Ioan: «Fiule, aceasta este mama ta!» Astfel, Maica Domnului devine mama noastra, a pamântenilor. Ea este o mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfântul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mântuitorului Hristos, au foarte multa trecere înaintea lui Dumnezeu, înaintea Judecatorului Celui drept.

Când ne adresam catre Maica Domnului, neavând curajul, pentru faptele noastre, sa ne adresam direct Mântuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi: «Doamne, eu care Te-am purtat în bratele mele, care Te-am crescut în viata Ta pamânteasca, ajuta-ma în rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie!»

Ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.


Yoga

Cred ca Dumnezeu nu asculta rugaciunile celor care amesteca practicile orientale si credinta crestina. Aceste practici sunt proceduri straine de neamul nostru, de mentatitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o înselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate: yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamânt este deosebirea de mare!

Sunt vrajitoare si vrajitori care au câte o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o înselare a credinciosilor care cer aceasta «consultatie» de la vrajitoare. Nu se poate împaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor îi veti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar în yoga se întâmpla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer."


Casatorie sau calugarie?

"Casatoria este calea normala a vietii. De la începuturile lumii a fost o pereche de oameni. Stim prima pereche, stramosii nostri, Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu, sa creasca si sa se înmulteasca. Deci, familia este în primul rând randuita la temelia societatii omenesti si este izvorul vietii. Prin casatorie, omul devine creator, barbatul si femeia înmultind neamul omenesc.

Calugaria este sfat evanghelic si, cine are chemare, vine la calugarie. Cine este chemat, îndemnat din miezul fiintei lui, vine la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire între un mod si altul de viata. Alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.

Viata familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai în jos, sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si în sus. Cel care vine la manastire, mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, de care am vorbit pâna acum, acest frate de manastire poate interveni sa atraga atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunându-le ca mai este înca un rest de viata si nesfârsit, dincolo de viata aceasta pamânteasca. Sa gândeasca, deci, dincolo de mormânt, ceea ce adeseori uitam. Agonisim si muncim din zori si pâna-n noapte pentru pâinea de toate zilele si pentru adapost si petreceri si uitam ca într-o buna zi vom muri si vom da seama de orice cuvânt desert rostit în viata; ne spune aceasta însusi Mântuitorul Hristos.

Calugarul, ca si preotul care pastoreste, are datoria de a ridica acest felinar în sus si de a lumina întunericul din viata noastra de toate zilele. Aceasta cred ca ar fi misiunea calugarului fata de familie."

Nicolae Tescanu
Revista Rost, Numarul 56, octombrie 2007

Parintele Sofian Boghiu despre tehnicile moderne de subjugare a lumii


- Ce atitudine ar trebui să avem fată de masonerie?

- Să ne facem datoria crestină până la capăt! Masoneria este o miscare universală care are mijloace de a te obliga să taci. Si întrucât nu se mai pot lua măsuri împotriva ei, nu avem altceva de făcut decât să ne păstrăm credinta si să-L mărturisim pe Dumnezeu până în ultima clipă a vietii noastre.

Căci va veni Antihrist si desigur că el va avea libertatea aceasta de a face fel de fel de minuni, de scamatorii ca să-i însele pe oameni. Multă lume va fi de acord cu el, încât majoritatea celor care vor lua măsuri împotriva acestei miscări vor fi suprimati. Vor rămâne mai departe doar cei care trăiesc pentru viata aceasta. Căci nu toti vor fi împotriva masoneriei, când va intra ea în actiune.

Asa încât eu nu mă pot lupta cu lumea ca să fie de acord cu mine. Eu îmi fac datoria de crestin. Că toată lumea stie cum să facă un bine, dar nu-i convine totdeauna acest lucru pentru că asta obligă la niste sacrificii, iar omul este dispus să rezolve cât mai simplu problemele vietii. Dacă masoneria îti va da un număr cu care vei putea cumpăra orice, vei putea să mănânci, vei putea să te îmbraci, să petreci, să călătoresti unde vrei, foarte multă lume va fi de acord: ”Gata, dragă, multumesc!”.

Atunci lumea va fi împărtită: fiecare îsi va alege ceea ce-l va interesa. Cei care vor alege să sufere orice numai să fie alături de Hristos vor fi o turmă mică, asa cum spune Scriptura. Este un cuvânt în Evanghelie în care Mântuitorul se întreabă dacă va mai fi credintă pe pământ…

- Când va veni Fiul Omului, va mai găsi credintă pe pământ?

- Da, da… Toate aceste probleme vor fi, dar mântuirea, credinta si atasamentul fată de Mântuitorul vor rămâne la alegerea fiecăruia.

- După 1990 au apărut în limba română două cărti scrise de monahi atoniti: ‘‘La apusul libertătii” si ‘‘Apocalipsa 13”. În esentă în ele se sustine că toate aceste procese de creare a Noii Ordini Mondiale sunt de fapt semnele evidente ale instalării treptate a unei dictaturi globale; iar această dictatură va culmina în cele din urmă cu întronarea Antihristului. Cei doi monahi atoniti ne atentionează pe baza unor argumente în general pertinente că lucrurile evoluează spre un control deplin al întregii populatii prin tehnicile moderne si sofisticate retele de supraveghere. Adică ne îndreptăm spre cea mai cumplită si subtilă înrobire a oamenilor care a existat până acum în istorie. Vi se par exagerate asemenea afirmatii?

- Nu! Nu mi se par exagerate!

Omenirea, prin felul cum gândeste si se comportă astăzi, merge către un sfârsit. Dezordinea care există acum în lume Îl supără pe Bunul Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la necredinta, la lepădarea de Dumnezeu în care ne aflăm, ca si la faptele noastre, păcatele noastre înnoite, păcate pe care Biblia le condamnă total si pe care Guvernul le aprobă.

Facem ceea ce nu-I place, sunt sigur că nu-I place lui Dumnezeu. De pildă, să-i spun pe nume unui păcat care acum este foarte întins (si protejat de legi) în mai multe tări: homosexualitatea. Am amintit înainte de cele două cetăti din Vechiul Testament unde acest groaznic păcat era la mare cinste; au fost arse, nu a mai rămas nimic din ele. De aceea, gândindu-mă si la un asemenea fapt istoric, cred că lumea se îndreaptă către acest sfârsit, poate inevitabil.

S-ar mai putea amâna sfârsitul dacă ar începe o mare pocăintă si îndreptare, ceea ce însă este mai greu, nu se vede asa ceva.

Eu nu cunosc prea bine toate dedesubturile politice, dar fără îndoială că în lumea de acum, care merge pe calea cea largă a plăcerilor si a patimilor, trebuie să existe cineva, un fel de conducător, care îi antrenează pe oameni la această grabă spre autodistrugere. Există institutii care nu spun pe fată că politica lor este distrugerea umanitătii, fiindcă atunci nu ar mai asculta nimeni de ele. Aceste institutii conduc popoarele către dezastru, dar spun că le conduc spre libertate (o libertate asa cum o înteleg unii oameni, nu asa cum este ea în realitate).

Încă o dată spun: lumea s-ar putea reînviora dacă am face un efort să ne pară rău cu adevărat pentru păcatele noastre; dacă ne-am pocăi cu totii, de la rege până la ultima slugă, asa cum s-a întâmplat cu cetatea Ninive din Vechiul Testament.

- Sunt si alte semne care să arate că vremurile de astăzi ar putea fi cele de pe urmă?
- Nu mai este nevoie de alte semne din moment ce există în zilele noastre acest mars către rău. De aceea cred că au dreptate cei care au scris cărtile despre care ati întrebat.

- Cu alte ocazii, la aceleasi întrebări ati dat niste răspunsuri mai rezervate…

- Între timp s-au schimbat mai multe lucruri.
Eu cred că, cu cât vom înainta spre sfârsitul lumii, cu atât Dumnezeu va interveni mai mult în partea aceasta, unde vor rămâne putini cu El. La început or să fie multi habotnici si multi tineri care se vor apropia de El, dar până la urmă vor rămâne foarte putini de partea Domnului Hristos. Cei care vor rămâne crestini până la capăt vor fi putini, dar vor fi mai hotărâti si mai statornici în credintă. Va fi multă dispută, multă îndoială, multă nesigurantă si lepădare de Dumnezeu. Multi vor da toate pentru una, adică vor renunta la averi, la masini pentru a-si păstra credinta. Ei nu vor mai avea decât atât cât le va trebui ca să supravietuiască, ca să nu moară de foame; iar altii vor trăi în huzur. Crestinii vor fi scormoniti, iscoditi, ca să se stie totul despre ei. O să fie multă intimidare si multă frică, dar în rândurile celor care-L vor mărturisi pe Hristos până la sfârsit va fi si optimism si mult curaj.

_____________________________________

Arhimandrit Sofian Boghiu – Smerenia si dragostea