Despre ceasul neaşteptat al morţii de Arh. Sofian Boghiu

De multe ori moartea îi prinde pe oameni nepregãtiţi! De ce Dumnezeu nu îngãduie sã ne cunoaştem momentul morţii? Ce este bine sã facem?

Frati crestini,

La portile cetãtii Nainului - asa cum ne spune Sfântul Evanghelist Luca (7, 11-16) - se întâlnesc douã convoaie de oameni: din cetate iesea un convoi de îngropare, în care o mamã vãduvã, cu inima sfâsiatã de durere, petrecea la cimitir pe unicul sãu fiu, iar din afara cetãtii venea Iisus Hristos, urmat de ucenicii Sãi si de o multime de credinciosi.

Domnul Iisus, înduiosat de marea durere a sãrmanei vãduve, se apropie de ea si îi spune cuvintele: ''Nu plânge!''. Apoi, apropiindu-se de sicriul tânãrului si unicului ei fiu, rosteste dumnezeiestile Sale cuvinte: ''Tinere, tie îti zic, scoalã-te!''. Iar cel mort pânã în clipa aceea s-a ridicat si a început a grãi. În marea tãcere care s-a asternut atunci peste cele douã convoaie, Mântuitorul l-a redat pe tânãr, viu, mamei sale. Biata mamã, poate, a mai plâns si dupã aceea, dar plânsul ei era plâns de bucurie, pentru cã durerea încetase; iar multimea a fost cuprinsã de fricã si toti preamãreau pe Dumnezeu pentru aceastã înviere din morti, sãvârsitã în vãzul tuturor.

Frati crestini,

Tânãrul din Nain, mort când nu se astepta, ne dovedeste fiecãruia dintre noi cã moartea fãrã de veste îi poate surprinde nu numai pe bãtrâni si bãtrâne, ci chiar si pe tineri.

De obicei tânãrul, si nu numai el, se gândeste la toate, numai la moarte nu vrea sã se gândeascã. Dacã îi aminteste cineva despre aceasta, el râde cu dispret sau cu nepãsare, ca si cum nu va muri niciodatã si deci nu se cuvine sã-i întuneci viata cu asemenea gânduri. Ca si cum moartea este numai pentru altii, nu si pentru el.

Totusi moartea vine pe neasteptate si pentru copilul din leagãn, si pentru tânãrul nepãsãtor, si pentru bãtrânul înãlbit de ani.

Cartea Sfântã ne spune cã ceasul mortii, la fel ca si ''ziua Domnului vine asa, ca un fur noaptea'' (I Tesaloniceni 5, 2). Stiti cã tâlharul niciodatã nu se anuntã când vine la furat. El apare când nu te astepti, când toti dorm fãrã nici o grijã. Asa face de multe ori si moartea! Când omul crede cã viata nu-i mai este amenintatã de nici o primejdie, când se scufundã în treburile obsnuite ca într-un somn adânc, tocmai atunci se apropie moartea, ca sã-i curme rãtãcirea vietii.

DE MULTE ORI MOARTEA ÎI PRINDE PE OAMENI NEPREGÃTITI!

În cartea profetului Daniel din Biblie, ni se aminteste visul regelui Nabucodonosor din Babilon. Într-o noapte, acel falnic rege din Babilon a visat un copac urias, cu vârful pânã la cer si cu ramurile pânã la marginile pãmântului; frunzele copacului erau frumoase, iar roadele sale erau mari si gustoase si din ele se hrãneau semintiile oamenilor si toate vietuitoarelor. Dar, pe când copacul se înãlta tot mai falnic, un glas din cer s-a auzit zicând: ''Doborâti copacul si tãiati-i crengile, scuturati frunzele lui si împrãstiati roadele lui'' (Daniel 4, 11).

Regele Nabucodonosor s-a îngrozit. La cererea lui, profetul Daniel îi tãlmãceste visul, care însemna sfârsitul nãprasnic al vietii lui Nabucodonosor, ca pedeapsã pentru nedreptãtile sale.

Dar visul, cu porunca de a ''doborî copacul'', mai înseamnã si sfârsitul jalnic al fiecãrui om. Cãci ce altceva este omul decât un pom sãdit pe pãmânt - care, la porunca lui Dumnezeu, cade ca si lovit de trãsnet - ori un fir de iarbã cosit sau smuls din rãdãcinã?

Se întâmplã uneori ca, în vecinãtatea noastrã, sã cunoastem un om îndestulat cu de toate, bine vãzut de cei din jur, care îl privesc si îl laudã ca pe un pom frumos si plin de roadã. Ramurile neamului sãu se întind în lung si în lat, în rubedenii numeroase. Este sãnãtos si tânãr, toti din jurul lui îi ureazã sã trãiascã multi ani.

Dar, tocmai în clipa când parcã nici o umbrã nu-i tulburã fericirea, deodatã, rãsunã si pentru el cumplitul glas: ''Doborâti copacul!''. Si porunca se împlineste, iar moartea îl loveste pe neasteptate: sugrumat de cancer sau de o boalã de inimã, zdrobit de un accident nedorit de nimeni sau lovit, sub o altã formã, de o moarte nãprasnicã. Cei din jur aflã cu uimire cã cel plin de viatã pânã acum câteva ore s-a stins din lumea de aici, pentru totdeauna.

Câte întâmplãri din acestea nu v-a fost dat sã vedeti în jurul dumneavoastrã, în familiile dumneavoastrã sau între cunoscuti?!

Ceea ce este mai dureros nu este numai faptul cã moartea vine fãrã de veste, ci mai ales cã ea îi surprinde pe oameni nepregãtiti pentru acest pas decisiv.

Nu putem sti cât de pregãtit sau cât de nepregãtit de moarte a fost tânãrul din Nain. Fiind însã unicul fiu al unei vãduve, lipsit de îndrumarea si autoritatea tatãlui sãu, poate îsi va fi adunat si el destule pãcate ale tineretilor sale pânã în ceasul neasteptat al mortii.

Acel tânãr însã a avut atunci ocazia unicã de a se întâlni pe drumul cãtre cimitir cu Însusi Stãpânul vietii si al mortii, cu Iisus Mântuitorul Care, înduiosat de lacrimile mamei, îl cheamã pe tânãr iarãsi la viata aceasta pãmânteascã.

Fãrã îndoialã cã acel tânãr a vãzut dincolo un peisaj de neuitat, încât tot restul vietii si l-a trãit cu mai multã luare-aminte decât toti ceilalti tineri de vârsta lui. Dar câti tineri pot avea experienta uluitoare a tânãrului vãduvei din Nain? Aproape nici unul!

Totusi, câti tineri, si nu numai tineri, din vremea noastrã, nepregãtiti de moarte, îsi continuã viata în dezordine, cu nepãsare, ca si cum n-ar muri niciodatã?

Si, dacã s-ar putea lega un dialog cu un astfel de tânãr dupã ce a trecut pragul celeilalte lumi, l-ai putea întreba:

Ce-ai fãcut, tinere? Te-ai nenorocit pentru totdeauna! Pentru cã sufletul tãu era plin de pãcate: de pãrinti n-ai ascultat, de Dumnezeu nu te-ai temut, ci adeseori L-ai înjurat si L-ai tãgãduit, de rugãciune nu te-ai îngrijit, de desfãtãri nu te-ai ferit, la urmãrile faptelor tale celor rele nu te-ai gândit, la suflet si la judecata lui Dumnezeu n-ai cugetat.

Te-ai nenorocit pentru vesnicie, pentru cã pomul vietii tale nu numai cã s-a tãiat fãrã de veste, dar se va si arunca în foc.

Drept rãspuns, tânãrul, dupã ce a gustat putin din moarte si a vãzut ce este dincolo, nu va mai râde cu dispret, ci se va cãi cumplit pentru lipsa lui de seriozitate si de întelepciune, dar atunci va fi prea târziu.

Asemenea surprize cumplite se pot întâmpla oricui, oriunde si la orice vârstã.

CE ESTE BINE SÃ FACEM?

Frati crestini,

De moarte nimeni nu poate scãpa. Toti suntem datori sã plãtim acest tribut obstesc, atunci când va rândui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi.

Dacã ceasul mortii ne este necunoscut si suntem îndemnati sã priveghem si sã ne pregãtim ca pentru cel mai mare si ultimul examen din viata noastrã pãmânteascã, atunci aceastã asteptare a clipei din urmã nu trebuie sã fie o stare pasivã, de nelucrare, plinã de groazã, ci, dimpotrivã, trebuie sã fie o asteptare seninã, însotitã de muncã statornicã, plinã de hãrnicie si de voie bunã. Sã avem însã, în acelasi timp, o grijã neîncetatã pentru a ne pãstra - pe cât se poate - sufletul cinstit, inima curatã si trupul neîntinat de patimi, stiind cã trupul împreunã cu sufletul nostru sunt locasul Duhului Sfânt din noi.

Sã meditãm asupra faptului cã toate trec, toate curg, iar noi odatã cu ele strãbatem drumurile vietii. Asa precum toamna se despoaie copacii de frunze si seva lor începe sã se împutineze, asa si viata noastrã scade în fiecare an, în fiecare lunã si în fiecare orã.

Floarea tineretii se vestejeste, lumina bucuriilor pãmântesti se stinge, bãtrânetea cea grea se apropie, prietenii mor, cei de aproape se depãrteazã si ne pãrãsesc...

Mormintele celor dragi zac fãrã de glas, doar sufletele unora dintre mortii nostri au ajuns în mâna lui Dumnezeu.

Asa trece viata noastrã, asa trecem fiecare dintre noi, ca niste umbre pe fata pãmântului, pânã când nu ne mai vede nimeni, pânã când aproape toti ne uitã, ajungând niste morti uitati de orice inimã...

Drept aceea:

- sã ne sfintim viata prin Sfintele Taine, lãsate de Dumnezeu oamenilor;

- sã trãim în bunã întelegere unii cu altii;

- sã nu ne bârfim între noi, sã nu ne înselãm unii pe altii, sã nu ne invidiem si sã nu ne urâm unii pe altii, ci dimpotrivã sã ne sârguim a trãi ca fratii, fiind cu totii fii ai aceluiasi Pãrinte Ceresc pe Care Îl numim Tatãl nostru;

- sã ne ostenim a ne trãi vremelnica noastrã viatã asa dupã cum ne îndeamnã Sfântul Apostol Pavel: ''Îngãduindu-vã unii pe altii si iertând unii altora, dacã are cineva vreo plângere împotriva cuiva; dupã cum si Hristos v-a iertat vouã, asa sã iertati si voi.

Iar peste toate acestea, îmbrãcati-vã întru dragoste, care este legãtura desãvârsirii.

Si pacea lui Hristos, întru care ati fost chemati, ca sã fiti un singur trup, sã stãpâneascã în inimile voastre'' în veci. Amin (Coloseni 3, 13-15).

Dialog cu Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu despre păcat si spovedanie

- Ce este păcatul, Părinte Sofian?

Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii si milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem si totusi stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii - curati, străvezii, luminosi... Dar din nefericire există păcatul, si este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au gresit fată de Dumnezeu, si după ei, ceilalti toti.

Păcatul, ca definitie, este călcarea legii lui Dumnezeu cu vointă si cu stiintă. Suntem constienti că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum si din cauza libertătii cu care am fost înzestrati de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: "În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt desert spus în viată". Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, si cândva vom fi confruntati cu noi însine si cu ceea ce am spus odată în viată. Nu este de glumă. Această vorbă desartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.

Păcatul este, asadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu stiintă si vointă, pe baza libertătii noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmăreste nimeni, si aceasta ne încurajează parcă la păcat...

- Cum putem recunoaste păcatul, cum putem deosebi binele de rău?

Există un for lăuntric: constiinta, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu si nu este o rusine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există si constiinte pervertite, opace - mai mult decât opace - care nu mai pot distinge binele de rău. Daltonistii, de pildă, confundă culorile, rosu cu verde. Cam asa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Si, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei asa-zisi "normali" înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele si transformându-l în rău.

- Părinte Sofian, vorbiti-ne despre posibilitatea iertării păcatului.

Da... Pentru căinta cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, tipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.

Sfântul Apostol Pavel spune: "M-am făcut tuturor toate, ca pe toti să-i dobândesc". Adică se apleacă la nevoile fiecărui om si caută să-l ajute, să intre în viata lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că si Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci si lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: "Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi". Un cuvânt sincer si smerit spus cu durere si încredere în acest Dumnezeu, atât de prezent în inima si în constiinta noastră.

Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat si dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată si ne ajută.

Sunt foarte multe persoane care au gresit fată de Dumnezeu si au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru si Pavel. Pavel prigoneste cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu si Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El si I-a făgăduit că-L va însoti până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaste pe Iisus. Si a fost iertat, dar a plâns toată viata lui pentru această tăgadă.
În istoria de două mii de ani a crestinismului au fost multe cazuri cunoscute, dar mai multe necunoscute, nespuse, nemărturisite, care se petrec în constiinta fiecărui om. Stim că Dumnezeu există si că este de fată, si totusi suntem mincinosi, suntem fătarnici. Si cine stie cum ne vine un gând din partea lui Dumnezeu si ne căim, ne pare rău, Dumnezeu ne iartă, si intrăm din nou în relatii normale cu El.

În această lume foarte variată, foarte pestrită, fiecare are problemele lui cu Dumnezeu. Unii păcătuiesc toată viata lor. De altii se îndură Dumnezeu, le dă un gând mare de căintă pentru viata lor ticăloasă si se îndreaptă. Nu putem sti însă dacă ni se dă această sansă, acest gând... Nu trebuie să asteptăm.
Fiecare are relatia lui personală cu Dumnezeu. Nu există un sablon prin care să se mântuiască oamenii. Toti suntem păcătosi, dar trebuie să avem, din când în când, această întoarcere către sine, pentru că toti suntem în lipsă. Să ne căim, cu constatarea sinceră că suntem nevrednici. Dumnezeu nu ne face procese, cum ne fac oamenii, ci ne primeste cu toată dragostea. Dragostea lui Dumnezeu este mai presus decât orice dragoste lumească. Si dacă ajungem să întelegem această bunătate a lui Dumnezeu, chiar dacă suntem căzuti, chiar dacă am ajuns la un nivel josnic de viată, să ne întoarcem spre Dumnezeu, să-I cerem iertare, dar o iertare profundă, cu lacrimi, cu căintă, si Dumnezeu ne va ierta îndată. Niciodată nu suntem singuri, ci totdeauna cu Dumnezeu. Dumnezeu este pretutindeni si este cu atât mai prezent în viata noastră, cu cât Îl chemăm mai des.

Este o rugăciune pe care o spune monahul, o rugăciune de invocare a numelui lui Dumnezeu: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mântuieste-mă pe mine păcătosul". Această rugăciune suntem datori, după rânduială, să o spunem mereu. Si încet-încet, această datorie se transformă într-o chemare de dragoste, pentru că suntem foarte apropiati de Dumnezeu si Dumnezeu trebuie să locuiască în noi. Si dacă această chemare este făcută stăruitor mai mult timp, rezultatele ei sunt foarte plăcute. Se produce o căldură duhovnicească în fiinta noastră, ne creste credinta în Dumnezeu, ne sporeste dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru oameni si pentru natură. Această dragoste care vine din inimă vine din partea lui Dumnezeu. Ne pătrunde sentimentul de trăire în Dumnezeu. Asa cum trăieste pestele în apă, asa trăieste monahul în Dumnezeu, într-o atmosferă în care te simti deplin în Dumnezeu. Mă refer la monahii care trăiesc după rânduiala lui Dumnezeu, pentru că nu totdeauna te poti mentine în această stare. Si peste noi, monahii, năpădesc tot felul de valuri ale vietii pământesti. Practic, nu suntem deloc oameni ceresti, desi am vrea să fim, si ne străduim, prin chemarea lui Dumnezeu în viata noastră, ca prin El să devenim fiinte nesingure, fiinte cu Dumnezeu. Dacă reusim să-I facem loc lui Dumnezeu în noi, cu atât mai bine pentru noi, ca si pentru cei din jurul nostru.

- Părinte, vorbiti-ne despre Taina Spovedaniei.

Taina Spovedaniei este mare, cu adevărat. Te cureti prin ea de tot ce este murdar în fiinta ta, ca într-o apă curată. Primii care au spovedit în viata Bisericii au fost Apostolii. Cei doi, Anania si Safira, de care ne vorbesc Faptele Apostolilor, s-au spovedit la Apostolul Petru, au mintit la această spovedanie si au murit îndată.

Noi nu întrebăm la spovedanie: "Ce ai făcut?", pentru că spovedania nu este anchetă, ci fiecare trebuie să se pârască singur: "Iată, părinte, asta si asta am făcut!" Dar spovedania să nu fie numai o însiruire de păcate, căci nu are nici o valoare dacă nu este făcută cu toată sinceritatea, cu toată durerea lăuntrică pentru că ai fost în stare să gresesti fată de un Dumnezeu atât de bun. Dacă este o simplă însiruire de păcate nu are nici o valoare. Trebuie să avem constiinta că datorită păcatelor noastre pierdem harul lui Dumnezeu, pierdem înfierea. Nu mai suntem copii ai lui Dumnezeu, copii ai luminii, ci fii ai dezordinii, ai păcatului.

Fiecare om ar vrea să păstreze viata lui în taină, să rămână niste unghere ale sufletului pe care să nu le stie nimeni, asa cum ascundem gunoiul sub covor. Preotul primeste spovedania, dar nu divulgă acest secret al spovedaniei. Sunt canoane foarte aspre în această privintă. În acelasi timp, se uită faptul că Cel care primeste spovedania este Mântuitorul Hristos Însusi. Noi preotii suntem numai unealta, sau persoana vizibilă care-L reprezintă pe Mântuitorul, dar spovedania o primeste Însusi Mântuitorul, Care deja ne cunoaste pe toti si cunoaste tot ce este în inima noastră. Asa spune Sfântul Ioan Evanghelistul: "Iisus stie tot ce este în om". Noi toti ne spovedim Mântuitorului Hristos. El primeste spovedania noastră. Să nu se uite aceasta.

Mântuitorul spune asa: "Nimic necurat si păcătos nu intră în Împărătia lui Dumnezeu". Spovedania este un ajutor pentru ca noi să ne împăcăm cu Dumnezeu. Dumnezeu nu ne recunoaste ca fii ai Săi câtă vreme rămânem în păcat. El stie tot ce facem noi, dar trebuie numaidecât să recunoastem aceste scăderi ale noastre. Toate trebuie spuse ca niste lucruri care ne dor, nu ca o simpă însiruire de nume; ci cu lacrimi, cu căintă, cu frică de Dumnezeu, pentru ca să primim iertare si lumină de la bunul Dumnezeu.

Dezlegarea are valoare numai atunci când esti hotărât să nu mai repeti păcatul. Căinta este foarte importantă si intensitatea ei trebuie să fie asemenea căintei tâlharului de pe cruce. Numai atunci este valabilă dezlegarea.
Unii vin la noi si spun: "Părinte, eu nu am păcate!" Este o mare greseală. Sfântul Evanghelist Ioan spune: "Nu este om fără greseală pe pământ". Oricât ai fi de atent la viata ta, tot îti scapă ceva. Este imposibil să nu gresesti înaintea lui Dumnezeu. De pildă, rătăcirile cu mintea în timpul rugăciunii. Când te rogi cu mintea aiurea o jumătate de oră, dar nu stii nimic din cele ce ai citit, este o mare jignire adusă lui Dumnezeu. Stai de vorbă cu El si esti cu gândul în altă parte. Când te duci într-o audientă la cineva mare si esti întrebat ceva, iar tu răspunzi aiurea, esti dat afară imediat.

- Ce sunt canoanele care se dau la spovedanie?

Canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de îndreptare. De pildă, pentru păcatele trupesti, metaniile sunt tare de folos, ele sunt un semn de pocăintă. Plecând la pământ fruntea, ne umilim si trupul care a gresit înaintea lui Dumnezeu. Nestiinta se pedepseste prin a citi din diferite cărti, pentru a întelege ce răspundere avem fată de sufletul nostru. Pentru păcatele foarte grele se opreste de la Sfânta Împărtăsanie. Sfânta Maria Egipteanca a stat patruzeci si sapte de ani în pustiu fără Sfânta Împărtăsanie. Dar pentru plânsul ei, pentru regretul adânc, din toată inima, pentru căinta ei adâncă, a ajuns la o mare sfintenie. Saptesprezece ani a păcătuit, saptesprezece ani a durat si lupta pentru despătimire, timp în care postea, plângea, se ruga si dormea pe pământ gol. Numai după ce a împlinit acest canon a primit Sfânta Împărtăsanie, desi ajusese la un grad mare de sfintenie.

Dacă luăm Sfânta Împărtăsanie la întâmplare, riscăm să fim pedepsiti foarte aspru, pentru că am îndrăznit să punem acest mărgăritar de mare pret într-un vas murdar si spurcat. În vechime, cei cu păcate foarte grele erau aspru canonisiti. Stăteau de multe ori afară, în genunchi, si-si cereau iertare de la toti, ca să-si dea ei însisi seama de gravitatea păcatelor lor. Făceau acest canon aspru cu multă părere de rău. Noi astăzi dăm niste metanii de făcut si vin credinciosii si ne spun că o sută de metanii sunt prea multe. Eu le spun: "Dragă, dacă vrei să rămâi nespălat, nu face metaniile". Când esti bolnav, dacă nu iei doctorii, rămâi mai departe bolnav. La spovedanie, repet, aceste canoane sunt mijloace de îndreptare, nu pedepse. Făcând canonul, dobândim pace în suflet, credintă si dragoste de Dumnezeu. Păcatul este cel mai mare dusman al nostru, pentru că ne desparte de Dumnezeu. Si cu cât te asupresti mai mult cu post, cu rugăciune, cu cât chemi mai mult numele lui Dumnezeu în viata ta, cu atât prinde în tine acest cheag duhovnicesc si-L simti si-L regăsesti din nou pe Dumnezeu.

Ori de câte ori ne mânjim cu noroi, tot de atâtea ori ne spălăm. Când suntem în păcat, ne spovedim si ne curătim. Diavolul stie asta si face tot ce poate ca să ne împiedice de la spovedanie. Nu ne lasă să ne pârâm pe noi însine cu toate amănuntele si nuantele, ca să curătim pe deplin lăuntrul nostru. Din bătrâni se spune că diavolul poartă cu el o sulită, o pătură si o trâmbită. Cu sulita te împunge să faci păcatul. Cănd îl faci te acoperă cu pătura, iar după ce-l faci tipă cu trâmbita, trâmbitând păcatele tale cu toată puterea, ca să te descurajeze si să te ducă la disperare.

Când cazi, ai nevoie de post si rugăciune, de multe lacrimi si metanii, ca să-ti recâstigi pacea. Nici nu ne dăm noi seama cât pierdem printr-un păcat. Iar când se adună păcat peste păcat, se pune un fel de plasture peste constiinta noastră, nu mai simtim greutatea păcatului si mergem din cădere în cădere până la prăbusire. Ajungem să-L hulim pe Dumnezeu, să-L sfidăm, ne ia diavolul în primire, pierdem simtul smereniei, pierdem totul.

www.sfaturiortodoxe.ro

Parintele Sofian Boghiu - Sfaturi catre tineri

Intrebari adresate de un grup de studenti crestini-ortodocsi

- Omul, cand se roaga, il asculta Dumnezeu ? Ce ne puteti spune despre acest lucru ?



Este adevarat ca omul cand se roaga asteapta ceva de la Dumnezeu, un ajutor pe care nu ni-l poate da decat El. Adeseori, aceste relatii dintre oameni sunt zadarnice. Insa, daca incepe sa se roage si foloseste sfaturile lui Dumnezeu in viata lui, atunci simte un mare ajutor. Dumnezeu niciodata nu ne invata de rau, ci totdeauna spre folosul nostru.




- Ce ne puteti spune despre puterea de rugaciune pe care au avut-o oamenii Bisericii in timpul prigoanelor ?



In inchisori eram asa de bine paziti si asa de constransi, incat nu ne puteam gandi decat in sus, pe verticala, la Dumnezeu. De obicei omul se roaga cu putere mai ales in necazuri. Si in inchisori erau cu adevarat mari necazuri !

Rugaciunile celor din inchisori erau primite de Dumnezeu, dobandeau aceasta primire din partea lui Dumnezeu pentru ca-i intarea. Astfel ca, cu toata mizeria, cu toata rautatea comandata impotriva sarmanilor detinuti, ei aveau totusi o seninatate si o bucurie care nu putea sa vina decat de sus, de la Dumnezeu. Rugaciunile celor din inchisori erau niste rugaciuni, poate , ca cele ale sfintilor parinti din pustie sau ale sfintilor martiri arsi pe rug, care, arzand focul sub ei, erau veseli si slujeau si multumeau pentru aceasta jertfa pe care o aduc lui Dumnezeu, inaintea Sa.

Cam asa erau aceste rugaciuni din inchisori pentru foarte multi dintre ei. Pentru noi, cei de afara, rugaciunile lor si modul lor de viata ne sugereaza gandul sa ne smerim, sa ne ostenim, sa ducem o asceza cat se poate de posibila, prin post si rugaciune, prin metanii, prin rabdarea insultelor ce le primim in viata, rabdare faira cartire. Si atunci rugaciunile noastre sunt primite inamtea lui Dumnezeu asa, ca ale celor din inchisori.


- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte legate de Rugul aprins.


Rugul aprins, cum stim foarte bine, este o intamplare fericita, petrecuta pe cand Moisi proorocul, fugit din Egipt din fata lui Faraon, pastea oile socrului sau Ietro, si a ajuns in zona Muntilor Sinai. Ajungand in fata unui rug, in Muntele Sinai, a unui pom care ardea in flacari si nu se mistuia, si apropiindu-se de el, sa puna mana sa se convinga ce se intampla cu acest rug care arde si nu se mistuie, i se spune acest cuvant : Descalta incaltamintea de pe picioarele tale, caci locul pe care stai este sfant. In acest rug ii vorbea Cineva, ii vorbea Dumnezeu.


In teologia Biserica noastre Ortodoxe, acest rug este simbolul Maicii Domnului, care a fost mama Dumnezeului intrupat. Era in fiinta sa sfanta, in fiinta Maicii Domnului ! Desi foc ceresc era Iisus Hristos, Maica Domnului a ramas nearsa, neatinsa, insa indumnezeita de acest prunc Iisus Hristos.


Deci, Rugul aprins este simbolul Maicii Domnului, iar pentru noi, care ne-am ales acest patron sfant al Manastirii Antim, Rugul aprins este simbolul rugaciunii neincetate. In fond, cine se roaga neincetat, se aseamana cu acest rug care ardea si nu se mistuia. Suntem mereu sub focul lui Dumnezeu, aceasta valvataie de lumina si de putere. Si cu cat ardem mai mult, cu atat devenim mai luminosi si mai aproape de Dumnezeu. Acesta este un inteles al Rugului aprins.



- Exista acum o puternica influenta a imaginii, in special prin televizor. Credeti ca acest lucru afecteazi puterea de rugaciune a oamenilor ?


Televizorul, aceasta unealta moderna de comunicare, este si bun si netrebnic. Este bun, cand stim sa alegem ce este de folos pentru suflet, si este rau cand ni se transmit prin imagini niste lucruri care ne tulbura, mai ales viata tinerilor. Ma refer la imaginile firilor necuviincioase, sau chiar de-a dreptul pornografice.


Am intalnit multi tineri, nu numai parintii tinerilor, care se ridica impotriva acestor imagini ce tulbura mintea si simturile celor ce privesc pe ecranul televizorului prin care se transmit fiori de patimi, pe aceasta cale a undelor, a imaginii.


Pe timpul Sfantului Vasile cel Mare veneau tineri crestini la el si-l intrebau ce atatudine sa aiba fata de cartile pagane. Era perioada de rascruce intre paganism si crestinism. Literatura aceasta, pagana, mai ales, era foarte placuta si voiau sa citeasca, insa le era frica ca nu cumva sa greseasca, citindu-le. Erau si lucruri necuviincioase. Sfantul Vasile le da un sfat foarte practic : " Faceti si voi asa cum fac albinele, merg din floare in floare si unde gasesc nectar si polen mai mult, se opresc mai mult, iar de unde nu gasesc, zboara in alta parte ". Asa incat, e bun si la televizor acest sfat al Sfantutui Vasile cel Mare.


Televizorul este bun pentru ca nu putem afla atatea lucruri din presa pe care n-avem timp sa o rasfoim, dar le aflam concentrate la televizor - anumite comumcari stiintitice sau chiar duhovnicesti, dar este si rau pentru ca acolo, sunt si flori care n-au nici nectar, nici polen. Si e bine sa trecem peste ele, peste aceste emisiuni vatamatoare pentru mintea, imaginatia, si inima noastra.


- In conditiile actuale de viata, cum putem primi darul rugaciunii lui Iisus, stiut fiind ca imprastierea mintii crestinilor de azi este mult mai mare decat a celor de odinioara si ritmul vietii face greu posibila adunarea mintii si cercetarea temeinica de sine ?


E adevarat ce spuneti. Asa este ritmul vietii de astazi, o viata zbuciumata, o viata fara astampar, o viata plina de miscare. Dar si aceasta rugaciune este foarte scurta. Rugaciunile pustnicilor erau niste rugaciuni de toata ziua si noaptea. Spune un Sfant din Filocalie ca se ruga de dimineata si pand seara, iar cand obosea rugandu-se, citea toata Sfanta Scriptura, incat viata lui era o viata angajata permanent in legatura cu Dumnezeu. Cum sta la rugaciune, statea in genunchi sau in picioare, cu mainile ridicate sau cu mainile la piept, nu stim ! Erau miscari diferite de la om la om. Insa era o rugaciune statica, care il obliga sa stea pe loc, la coltul lui de rugaciune.


Pentru viata aceasta moderna, parca Dumnezeu a randuit rugaciunea : " Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul !" Sau sa rostim macar limita, rezumatul acestei scurte rugaciuni : " Iisuse miluieste-ma !"


In orice graba ne-am afla, in viata aceasta de toate zilele - suntem la lectii, la curs la Universitate, sau la atelier, sau in fabrica, sau pe drum, cand comunicam cu cineva, putem spune din cand in cand, cat de des, " Iisuse, miluieste-ma !" Sunt cele doua cuvinte care rezuma aceasta rugaciune. Pe de o parte " Iisuse " rezuma plafonul acasta al vietii noastre crestine, Dumnezeu cu toata Imparatia lui, si " miluieste-ma " starea de jos, starea de mizerie, de nevoi in care ne aflam adeseori. Macar aceste cuvinte sa le rostim de-a lungul vietii. Doua cuvinte ! Sau, daca rostim toata rugaciunea, atunci este cel mai bun lucru. Pentru aceea e foarte scurta.


Si aceasta rugaciune se poate rosti cat de des, oricat am fi noi de ocupati. Cunosc un rugator al inimii, care stiu precis ca se roaga neincetat. Cand vorbea niste lucruri foarte importante din viata lui de chin din timpul revolutiei rusesti, am pus mana pe umarul. lui si am spus : " Parinte Ioane, acum va rugati ?" Era in focul explicatiilor si inima lui se ruga. Rugaciunea coborase in inima si, cand coboara aceasta rugaciune in inima, asa cum respiram, asa ne si rugam. Asa incat in viata moderna, cu toata graba ei, cu viteza ei, cu tot neastamparul nostru, ne putem hrani din aceasta rugaciune intr-un chip cu adevarat multumitor.



- Va rugam sa ne spuneti cateva cuvinte despre miscarea de la Manastirea Antim, care s-a numit " Rugul aprins " si despre rolul pe care l-a avut rugaciunea inimii pentru cei ce au fost acolo.


Aceasta miscare duhovniceasca a " Rugului aprins ", a luat nastere in timpul stapanirii comuniste. Pe strada si in viata de toate zilele era zbucium si un efort din partea unor puteri vrajmase ca sa schimbe tot ce era vechi, frumos si statornic, sa schimbe tot ce era asezat, cu moda noua, pe care o stim, si pe care am trait-o.


In acest timp si in acest zbucium, la Manastirea Antim si in biblioteca manastirii se vorbea despre rugaciunea lui Iisus, de probleme de rugaciune, de marturisire si de lucrare launtrica bazata pe Traditia Bisericii, pe practica Sfintilor Parinti, toata asceza aceasta milenara, de doua ori milenara, care a fost plina de rugaciune, si mai ales de aceasta rugaciune sintetica, de aceasta rugaciune inchegata, scurta si cuprinzitoare, rugaciunea lui Iisus.


Erau conferinte in fiecare duminica. Aceasta lucrare obsteasca intr-un cerc restrans, a durat vreo sase ani, incepand din 1945. Era foarte placuta, insa nu se putea extinde prea mult din cauza zarvei din afara vietii noastre manastiresti. Erau prezenti profesori universitari care ne vorbeau, era parintele Staniloae, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironescu, doctorul Vasile Voiculescu, Ion Marin Sadoveanu. Era multa lume, mult tineret, multi studenti. Dupa aceea, saracii, au suferit mult in inchisoare si s-au asteptat la aceasta, inca de la inceput.


Veneau setosi sa afle si ei ceva despre aceasta viata lauuntrica si plecau foarte sanatosi, hraniti sufleteste. Dupa ce conferentiarul isi termina, cuvantul, erau intrebari din public; fel de fel de intrebari, la care raspundeau cei care voiau si puteau sa raspunda. Era un dialog si o tesaturii de idei, de ganduri si de dorinte duhovnicesti, care ii hranea foarte mult pe cei care participau la aceasti intalnire duhovniceasca.



- Este adevarat ca toti cei care au participat la Rugul aprins au fost inchisi ? Care a fost motivul care s-a invocat pentru a fi bagati la inchisoare ?


In Evanghelie este un dicton : Cine nu este cu noi, este impotriva noastra ! Cei care ne stapaneda doreau sa fim toti cu ei. Si noi, fara sa-i contrazicem, " eram de acord cu ei ". Ei erau inteligenti, pentru ca diavolul este foarte inteligent. Erau condusi de acest duh. Si-au dat seama ca nu suntem cu ei, ci suntem impotriva lor. Si atunci ne-au adunat de pe unde ne-au gasit si ne-au pazit cu strasnicie mai multi ani in puscariile comuniste, nu cumva sa fim impotriva lor. Asta a fost rezultatul acestor stari de lucruri.



- Parinte arhimandrit, care ar trebui sa fie randuiala zilnica de rugaciune a unui student ?


La Atena, a fost candva o pereche de studenti care au impresionat foarte mult pe contemporanii lor. Acestia erau Grigore si Vasile. Pe unul a pomeneste intreaga crestintatate sub numele de Sfantul Vasile cel Mare, iar pe cel de-al doilea ca Grigorie de Dumnezeu Cuvantatorul sau Teologul. Aceasta era fericita pereche de studenti de la Atena, care, pe langa studiile lor, aveau si preocuparile Evangheliei. In viata aveau doua drumuri acesti studenti, cum ne ne spune Sfantul Grigore, colegul Sfantului Vasile : un drum era la scoala si celalalt la Biserica.


Asa trebuie sa-si impletesca viata si studentii nostri contemporani, intre studii si rugaciune. Nu stim cum isi pot face programul, insa, pe langa hrana trupeasca pe care, vrand-nevrand o cautam si ne-o insusim, avem nevoie de hrana sufleteasca, fara de care murim. Murim desi traim ! Murim sufleteste. Devenim sterpi, impietriti, uscati, nesimtitori, rai, gelosi, mandri, si asa mai departe, fara aceasta hrana sufleteasca. Si, de aceea, este bine sa ne hranim si cu una si cu alta. Asa cum spune Mantuitorul Hristos : Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua !


- De ce se spune ca rugaciunea este un dialog cu Dumnezeu, cand in realitate vorbim numai noi ?

E totusi un dialog, pentru ca Dumnezeu este Cel care asculta rugaciunile noastre. Cand vorbim cu cineva, celalalt, care asculta, consimte, aproba ceea ce spunem noi. Sau, din cand in cand, cum se intampla, Dumnezeu nu ne asculta rugaciunea. Este un raspuns din partea lui Dumnezeu. Sau ne asculta rugaciunea, si atunci, totusi e un dialog, o comunicare, o comuniune cu El.



- Uneori inima doreste sa-I cante slava si multumire lui Dumnezeu cu propriile cuvinte. Cum putem deci, sa ne rugam in doi sau intr-un grup mai mic ?


Aici sunt cateva intrebari de fapt, nu este numai una singura. Intai, rugaciunea aceasta facuta in grup este foarte bine primita de Dumnezeu. Si aminteam in ceea ce am spus ca, in momentul cana Sfantul Petru era arestat, cu picioarele in butuci, in temnita, undeva intr-o casa se faceau rugaciuni de catre mai multi pentru el, insa toti erau indreptati cu mintile ca niste sageti in sus, daca am putea spune asa, catre Dumnezeu. Toti aveau acelasi dor, aceeasi nazuinta, aceeasi rugaciune. Se rugau toti in acelasi sens, ca Sfantul Petru sa fie scapat de la moarte, caci a doua zi trebuiau sa-l scoata ca sa-l execute in vazut ierusalimitenilor si Apostolul trebuia sa moara. Atunci crestinii se rugau sa fie scapat din inchisoare, de fapt sa fie scapat de la moarte. Si, pentru ca se rugau toti cu acelasi dor, cu aceeasi intentie, Dumnezeu le-a ascultat rugaciunea.


Asa incat, cand se roaga mai multi laolalta dimineata sau seara - cum ne rugam de pilda pe la internate, cana ne scoteau afara din dormitoare sau de unde eram, si in curtea manastirii, sau in curtea scolii, unul citea rugaciunea si ceilalti ascultau -, este frumos acest lucru, insa, cu aceasta conditie necesara, ca sa fie toti atenti la cuvintele rugaciunii.


Rugaciunea particulara este mai buna, mi se pare mie, pentru ca atunci cana ma ratacesc cu mintea si cu atentia si nu sunt atent la ceea ce am spus, ma intorc inapoi si repet rugaciunea. Sunt atent si ma caiesc si zabovesc asupra unor pagini sau a unor paragrafe din rugaciune. O fac eu, singur. Dar cand sunt mai multi impreuna cu mine, nu pot sa-i opresc pe toti s-o iau de la capat cu rugaciunea de unde m-am ratacit eu cu mintea. Si de aceea zic, rugaciunea in grup este foarte buna cand toti sunt in acelasi gand de rugaciune si atenti la ceea ce se spune. Iar daca se intampla cazuri din acestea, cum am spus despre mine, atunci e mai bine sa fie rugaciunea particulara, fiecare sa se roage in parte, in taina vietii lui.


- Unii parinti ne spun ca singura rugaciune in comun acceptata de Biserica, este cea din timpul slujbelor, altfel riscam sa devenim pietisti. Ce ne puteti spune despre acest lucru si, legat de aceasta problema, ce este pietismul ?

Pietismul este rugaciunea formala. Insa rugaciunea in public este foarte necesara in biserica; slujba Vecerniei, slujba Utreniei, slujba Sfintei Liturghii, nu poate fi facuta de fiecare persoana in parte. Ea trebuie sa fie facuta undeva intr-un locas anume, in casa lui Dumnezeu, in public. Unul slujste si ceilalti sunt atenti la ceea ce se spune la Altar sau la strana sau la cor. Si atunci e nevoie de aceasta atentie, pentru ca si in timpul slujbelor Biserica unii sunt deranjati de altii. Chiar atunci ii pune cineva o intrebare, cand la Sfantul Altar se canta Pre Tine Te Laudam..., care este cel mai sfant moment de rugaciune in Sfanta Liturghie; o intrebare despre, stiu si eu, cum se pregatete.. magiunul, sau alta intrebare din viata de menaj, de gospodarie casnica. Si-l intrerupe, caci este atent la ceea ce-l intreaba cel de aproape, insa pierde harul rugaciunii, sageata aceasta care trebuie sa se indrepte totdeauna catre Dumnezeu, Care este prezent pe Sfanta Masa. Atunci se transforma Sfintele Taine, darurile pe care le aduc credinciosii, in Trupul si Sangele Mantuitorului, atunci este cel mai sfant moment din Sfanta Liturghie. Sau si in alte imprejurari te indeamna, te intreaba ceva sau iti spune niste lucruri care puteai sa le cunosti mai tarziu sau deloc. Nici o paguba nu ai, daca nu le stiai, dar pe tine te sustrage de la rugaciune.



- Sincer, eu ma poticnesc, la rugaciunea catre Maica Domnului, la expresii precum " Singura grabnic folositoare ". Cum sa le inteleg ?


Maica Domnului este Maica Domnului, Maica Mantuitorului Hristos. O mama totdeauna este foarte sensibila fata de fiul sau, copilul sau. Orice i se intampla copilului, maica este imediat sensibilizata; daca este intr-o cumpana grea fiul ei, chiar daca s-a purtat mai rau pana atunci cu ea, ea este foarte grabnic plina de griji si nu stie cum l-ar ajuta ca sa scape din acel impas - mama pamanteasca. Am intalnit multe cazuri de acestea in viata mea de preot. Mama Mantuitorului Hristos este o mare exceptie - Mama lui Dumnezeu intrupat. Insa, fiind Iisus pe Cruce, i-a dat Maicii Domnului aceasta ascultare, sau aceasta ingrijire din partea Sfantului Ioan : Fiule, aceasta este mama ta ! Prin aceasta misiune pe care o are Maica Domnului, data in cel mai greu moment pamantesc al Mantuitorului Hristos, cand era pe Cruce rastignit si incredinteaza ucenicului iubit pe Maica Sa, Maica Domnului devine mama noastra, a pamantenilor. Ea se roaga cu adevarat si e mare mijlocitoare a noastra catre Dumnezeu. Maica Domnului si Sfantul Ioan Botezatorul, acesti doi martori ai Mantuitorului Hristos, au foarte multa trecere inaintea lui Dumnezeu, inaintea Judecatorului Celui drept.


Cand ne adresam catre Maica Domnului, neavand curajul pentru faptele noastre sa ne adresam direct Mantuitorului Hristos, Maica Domnului mijloceste pentru noi : " Doamne, eu care Te-am purtat in bratele mele, care Te-am crescut in viata Ta pamanteasca, ajuta-ma in rugaciunea mea si ajuta pe acesta care se roaga mie !"


In Acatistul " Acoperamantul Maicii Domnului ", este acest loc intr-un icos de acolo, in care Maica Domnului se roaga Mantuitorului Hristos, spunand : " Doamne ajuta pe cei care ma roaga sa ma rog pentru ei !" - cuvintele sunt altfel puse acolo, dar aceasta este ideea. Si ea se roaga cu adevarat si rugaciunea Maicii e primita de Fiul sau, caci Fiul sau e Dumnezeu plin de dragoste.


Sa va spun o mica istorioara de la inchisoare. Cineva a fost inchis si a stat 20 de ani in inchisoare, un tanar imbatranit in suferinte. Intr-o ancheta extraordinar de grea, i s-a terminat rabdarea si si-a pus in gand sa gaseasca un mijloc ca sa-si curme viata. Si-a adus aminte insa, ca in tinerete, cand era liber, bunica ii spunea : " Cand ai un necaz mare, sa te rogi Maicii Domnului !". Si-a adus aminte de acest lucru, si spunea el : " Catre Mantuitorul n-aveam curajul sa ma rog - pentru ca a avut si el greselile lui - dar catre Maica Domnului, care a fost si ea pamanteana ca si noi, m-am rugat !" Scurt. O rugaciune la disperare : " Maica Domnului, nu mai pot suporta durerile si presiunile care mi se fac aici ! Ajuta-ma !" Se ruga in celula. Si peste cateva clipe vede intrand prin usa inalta a celulei o faptura in alb cu un Prunc in brate : " M-ai chemat ! Am sa te ajut. Fii in pace !" Si a plecat mai departe. Nu l-au mai chemat dupa aceea la ancheta. L-au mutat intr-un alt loc, la Polul Nord undeva, si toata viata lui de dupa aceea - ca a trait inca multi ani in inchisoare - a avut o viata foarte linistita in sufletul lui, desi suferintele din afara erau destul de grele din cand in cand. Maica Domnului l-a ajutat in momentul urmator dupa rugaciunea sa.


Aceasta intamplare o stiu de la cel care a patit-o. El mi-a spus-o. Si in inchisoare nu se minte ! In inchisoare spune fiecare ce are curat in inima lui. Mi-a spus bietul om ce a patit si cum i s-a rezolvat problema lui.


Asa face Maica Domnului cea " grabnic ajutatoare" ! Insa rugaciunea sa fie facuta cu tot dorul, cu toata fiinta, cu toata puterea, cu toata increderea, chiar cand suntem la disperare. Si rugaciunea se implineste in momentul urmator. Nu trebuie timp si rugaciuni prea lungi, uneori. Cateodata, insa, avem nevoie de rugaciuni lungi, ca sa ne potolim noi, sa ne adunam noi, sa ne concentram catre Dumnezeu. Alteori, in momente ca acestea foarte grele, pe loc iti raspunde.


- Ati cunoscut in inchisori oameni care au trait rugaciunea, care au mers cu adevarat pe calea sfinteniei ? Si, daca puteti, sa ne descrieti cateva din aceste personalitati ?


Mai greu de spus. De obicei, cei care au avut o viata duhovniceasca in inchisori, multi dintre ei nu mai sunt printre noi. Sunt acolo sus undeva, in imparatia lui Dumnezeu. Dar la cealalta intrebare, daca e bine sa avem o zi in calendar, un timp de rugaciune pentru cei care au murit in inchisori, asta este o fapta crestina foarte buna, pentru ca toti care au murit in inchisori au nevoie de rugaciune. Numai sfintii nu au nevoie de rugaciunile noastre. Noi ne rugam sa se roage ei pentru noi. Dar pentru ceilalti care au trecut prin viata aceasta, si au plecat dincolo poate incarcati de niste pacate grele si neiertate, rugaciunile Biscrica si ale noastre personate sunt foarte bune pentru ei.


- Cum sa facem ca in timpul rugaciuinii sa scoatem din minte toata grija cea lumeasca ? Ce sa fac daca am inima impietrita si nu simt nimic cand spun rugaciunea ?


Sa ne caim pentru acest pustiu in care ne aflam. Acolo, fiind la rugaciune. Sa ne caim inaintea lui Dumnezeu : Doamne, sunt ca un pamant fari de apa, pustiu si nelucrat, spune psalmistul. " Ajuta-ma ! Coboara harul Tau peste inima mea insetata de Tine !" O rugaciune particulara, personala, se poate face atunci, pe loc, in taina inimii tale. Si un examen de constiinta : pentru ce suntem impietriti ? Ca de obicei pacatele noastre ne impietresc. Am facut niste lucruri rele, avem niste oameni pe care nu-i putem ierta, inima noastra are un invelis din acesta gros, din cauza urii impotriva aproapelui nostru. Si ne rugam sa sfasie Dumnezeu acest vid, sa deschida iarasi aceasta inima : trebuie sa o faca permeabila pentru tot ceea ce se petrece in jurul nostru.


Prin rugaciune sfasiem niste valuri sau intunecimi, invelisuri de pe mintea si inima noastra. In jurul inimii noastre sunt mai multe invelisuri care ne fac pe noi nesimtitori la cuvintele lui Dumnezeu. Insa, prin rugaciune, aceste valuri se departeaza, se sfasie, mintea noastra devine luminoasa, incat trebuie sa punem aceentul pe aceasta apropiere de Dumnezeu; si toate celelalte vin aproape automat, aproape firesc in viata noastra; de la Tatal ceresc vin. Adica, sa nu fie goluri in viata noastra, rugaciuni numai cate o zi sau cate o clipa si restul vietii petrecut cu celelalte preocupari. Fiecare zi sa fie marcata de rugaciune si de celelalte ascultari, treburi omenesti, scolaresti, studentesti. Fara aceasta alternativa, viata noastra schioapata, e o viata bolnava, o viata insuficienta, o viata stirba. Atunci toata grija lumeasca putem sa o lepadam. Adica aceasta cainta pentru pacatele noastre, aceasta rugaciune tainica catre Dumnezeu, sa sfasie acest val de impietrire, de nesimtire in care suntem cuprinsi atunci.


- La un moment dat ajung sa spun rugaciunea mecanic, fara sa ajung la sufletul meu. Parca ar avea loc o tocire a rugaciunii. Existi o rutina in rugaciune ?


E bine s-o repetam atunci. S-o repetam si sa facem un efort sa ne gandim la ceea ce am spus; sa cerem de la Dumnezeu aceasta prospetime a rugaciunii, atunci pe loc, si grabnic se intampla ceva cu noi.


- Parinte, ce ne spuneti despre cei care practici rugaciunea inimii, dar impartasesc o invatatura strani de cea ortodoxa ? De pilda yoga sau parapsihologia ?


Cred ca Dumnezeu n-asculta rugaciunile lor. Aceste practici sunt niste proceduri straine de neamul nostru, de mentatitatea noastra si nu sunt nascute prin Hristos si pentru Hristos. E un fel de fatarnicie a rugaciunii, o inselare. Amesteca lucrurile ca sa ne para adevarate : yoga, de pilda, cu rugaciunea lui Iisus. Ca de la cer la pamant este deosebirea de mare !


Sunt vrajitoare si vrajitori care au cate o icoana la ei. Si se uita la icoana si spun niste lucruri, niste ghicituri. E o inselare a credinciosilor care cer aceasta consultatie de la vrajitoare. Nu se poate impaca Duhul lui Dumnezeu cu minciuna aceasta, cu aceasta fatarnicie. Dupa faptele lor vsti cunoaste. Acesti oameni, care amesteca rugaciunea lui Iisus cu yoga, daca ne uitam bine si atent la viata lor, vedem ca de obicei calca pe alaturi. Viata lor e alta. Chiar in yoga se intampla niste lucruri foarte discutabile. Multe necuviinte. Cei care fac yoga stiu la ce ma refer.


- Casatoria poate constitui in vreun fel o piedica in calea rugaciunii inimii ?


Poate constitui o piedica. Dar cunosc persoane casatorite care se roaga foarte rodnic cu aceasta rugaciune. Adica e greu, dar totusi este posibil sa se roage, sa se poata ruga, chiar daca este casatorit, daca e cu familie.


- Va rugam sa comentati versetul biblic : Unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra.


Cred ca nu e nevoie de un complicat comentariu in aceasta privinta, daca ne gandim ca intr-adevar, ceea ce ne pasioneaza mai mult, aceea atrage si atentia noastra.


Comoara presupune, in primul rand, banutul, sau dolarul. Sunt oameni care nu au alta grija decat a se imbogati. In vremea in care suntem noi, sunt vreo trei categorii de oameni : saraci, mijlocii si foarte bogati. Cred ca adeseori cei foarte bogati isi au inima unde sunt banii; si cum sa-i adune, sa-i puna unul peste altul ca sa creasca din ce in ce acest venit, aceasta comoara. In timpul rugaciunii, in timpul citirii Sfintei Scripturi, a Filocaliei sau a altor texte sfinte si binecuvantate, atentia se imparte intre locul comorii si mijloacele de a o spori, si ceea ce se spune unde citeste. Adeseori mintea fuge si mai mult acolo unde e comoara materiala, decat acolo unde e comoara spirituala - ceea ce citeste pentru sufletul si pentru mantuirea lui. De aceea spune : Unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra. Asta cred ca o poate recunoaste fiecare prin propria sa viata.


Sfantul Antonie, de pilda, care s-a degajat, s-a desprins total de averea aceasta pamanteasca; dupa moartea parintilor sai a impartit averea la saraci si singur, poate si fara desaga, a plecat in pustie. Avea un cetatean care ii aducea din cand in cand niste pesmeti si putina apa si de toata cealalta avere - ca era bogata familia parintilor sai -, s-a desprins. Si atunci nu avea de ce se mai ganai la aceasta avere, la aceasta comoara. Nu mai era. Comoara era impartita in mainile saracilor, pentru imparatia lui Dumnezeu. De aceea, acolo unde era comoara lui, adica la Dumnezeu, pentru ca vanduse tot , acolo era si inima lui. Si asa au facut toti acesti sfinti lepadati de avere.


- Cum putem sa ne dam seama care este calea pe care trebuie sa mergem, casatorie sau calugarie ?


Casatoria este calea normala a vietii. De la inceputurile lumii a fost o pereche de oameni. Stim prima pereche, stramosii nostri, Adam si Eva. Ei au avut aceasta porunca de la Dumnezeu, sa creasca si sa se inmulteasca. Deci, familia este in primul rand randuita la temelia societatii omenesti si este izvorul vieti. Prin aceasta forma de viata, prin casatorie, omul devine creator, barbatul si femeia inmultind neamul omenesc. Este o chemare generala a familiei omenesti prin acest mod de viata.


Calugaria este sfat evanghelic si, cine are chemare, vine la calugarie. Cine este chemat, indemnat din miezul fiintei lui, vine la calugarie. Si de aceea este o mare deosebire intre un mod si altul de viata. Alta misiune are calugarul si alta misiune are familia.


Viata familiei, cu grijile ei, cu problemele ei de fiecare zi, adeseori priveste numai in jos, sau pe orizontala, nu are timp sa se uite si in sus. Cel care vine la manastire, mai ales pentru acest tel special, legatura cu Dumnezeu, de care am vorbit pana acum, acest frate de manastire poate interveni sa atraga atentia, sa lumineze mintea si tendintele oamenilor, spunandu-le ca mai este inca un rest de viata si nesfarsit, dincolo de viata aceasta pamanteasca. Sa gandeasca, deci, dincolo de mormant, ceea ce adeseori uitam. Agonisim si muncim din zori si pana-n noapte pentru painea de toate zilele si pentru adapost si petreceri si uitam ca intr-o buna zi vom muri si vom da seama de orice cuvant desert rostit in viata; ne spune aceasta insusi Mantuitorul Hristos.


Calugarul, ca si preotul care pastoreste, are datoria de a ridica acest felinar in sus si de a lumina intunericul din viata noastra de toate zilele. Aceasta cred ca ar fi misiunea calugarului fata de familie.


- Vorbiti-ne de lacrimile la rugaciune. La rugaciune pot veni lacrimi si de la diavol ?


Foarte multe ! De la diavol, dar si de la fire. Durerile mari, pe care le avem in viata noastra de toate zilele, se linistesc prin plans, prin lacrimi. Sunt o serie de lacrimi ale isteriei. Sunt insa si lacrimi de bucurie pentru sucees pamantesc. Sunt lacrimi duhovnicesti, care mai greu vin asupra noastra - lacrimi de pocainta. Sunt foarte bine primite de Dumnezeu, atunci cand ne pare rau de niste fapte urate facute in viata noastra, cand ne caim din toata inima; sunt lacrimile rugaciunii noastre de cainta. Aceste lacrimi sunt placute lui Dumnezeu. Lacrimile celelalte, omenesti, ne descarca oarecum de apasarea sufleteasca, dar sunt de folos imediat; nu ajuta la rugaciune.


- Ce este rugaciunea fara cuvinte ? Dar rugaciunea ca focul, de care vorbste Sfantul Ioan Casian ?


Rugaciunea ca focul, rugaciunea fara cuvinte, este rugaciunea inimii, de care am amintit in aceste cuvinte pe care le-am spus, cand inima noastra se roaga, si se roaga fara cuvinte, ziua si noaptea, cand harul lui Dumnezeu lucreaza asupra noastra in asa masura, incat tot launtrul nostru arde cu foc asemanator cu sfanta lumina de la Ierusalim. Stiti ca este o lumina sfanta la Ierusalim, in timpul Invierii. Aceasta lumina, cata vreme nu atinge materia, nu este transmisa in flacara lumanarii, nu arde. Poti umbla cu ea pe mana, poti sa te dai cu ea pe fata si nu te arde. Insa este lumina, este flacara. Flacara rugului aprins din Sinai nu mistuia rugul, pomul de acolo. Cam asa este acest foc al inimii de care vorbeste Sfantul Ioan Casian. Un foc care nu mistuie, ci arde si lumineaza asa cum lumineaza Dumnezeu mintea noastra omeneasca si inima noastra cand dorim ceva dumnezeiesc.


- Rugaciunea poate suplini Sfanta Impartasanie, cum este cazul unor sihastri ?


Nu poate suplini Sfanta Impartasanie ! Sfanta Impartasanie are rolul ei, iar rugaciunea are rolul de chemare a acestui Sfant Trup al lui Iisus, Sfanta Impartasanie. Sfanta Maria Egipteanca, prin rugaciune fara Sfanta Impartasanie, vreo 47 de ani a sihastrit in pustiul Iordanului, si ajunsese ca, in rugaciune, sa se inalte de la pamant ca la un cot mai sus, cana se ruga, nefiind impartasita. Si totusi avea nevoie de Sfanta Impartasanie.


Sfantul Zosima, care venise la ea in pustiu, a pus sigiliul si confirmarea pe aceasta vrednicie adusa prin rugaciune pana la acest stadiu, inaltarea trupului. Asa devenise de usoara materia din ea, incat se ridica in sus prin rugaciune. Insa avea nevoie numaidecat de Sfanta Impartasanie, care a venit dupa aceea, adusa fiind de Cuviosul Zosima, si prin ea s-a sfarsit. A doua oara cana trebuia sa vina Sfantul Zosima cu Sfanta Impartasanie, nu o mai gaseste in viata. Si-a luat portia ei de sfintenie prin ultima impartasire, facuta dupa 47 de ani de viata pustniceasca.

Asa incat, rugaciunea are rostul ei iar Sfanta Impartasanie este desavarsirea acestui rost.


- De ce este neaparat nevoie de un duhovnic cana se practica rugaciunea inimii ?


Este nevoie de un duhovnic pentru ca aceasta rugaciune spusa neincetat, spusa foarte des, aduce niste stari speciale pentru cel care o practica. De pilda, apare o caldura, aici, in dreptul inimii, mai sus de inima aceasta carnala. Un semn. Si, cel care se roaga si nu stie ce rost are aceasta rugaciune, se poate mandri. Cine stie ce poate crede omul despre el insusi ! Dar duhovnicul ii poate spune ca aceasta stare de incalzire e o stare fireasca. Sa fie linistit si sa se roage mai departe. Adica se pot intampta pe calea aceasta a rugaciunii niste probleme noi pentru rugator, pe care el nu le cunoaste, nu stie cum sa le rezolve, si duhovnicul, care are in practica aceasta rugaciune, ii poate raspunde precis la problemele lui.


- Ce rol are in deprinderea rugaciunii inimii, rugaciunea rostita cu gura ?


Cu gura poti rosti si psalmi si acatiste si canoane, si poti rosti si aceasta rugaciune scurta de care am amintit. Insa, cand rostesti cu gura, adeseori mintea colinda pe alte coclauri, cum am mai spus. Si de aceea este bine sa fim mai concentrati, sa facem un efort; daca nu reusim dintr-o data, putem repeta rugaciunea. S-o repetam, sa ne caim pentru aceasta ratacire a mintii. Sa ne rugam lui Dumnezeu sa ne ajute, sa ne adunam mintea aceasta in noi insine, orice rugaciune am face, fie ea rugaciune de psalmi ( psalmii sunt foarte frumosi, foarte puternici ), Paraclisul Maicii Domnului, Canonul catre ingerul pazitor, Canonul de pocainta sau alte canoane ale Bisericii, pentru Maica Domnului.


Daca am avea mintea concentrata asupra fiecarui cuvant de acolo, folosul ar fi foarte mare pentru noi. Dar pentru ca mintea rataceste, dupa ce ne rugam suntem aceiasi oameni ca si inainte de a ne ruga. Nu se intampla nimic in noi.


Uite, in biserica la noi se fac rugaciuni, se savarseste Sfanta Liturghie, care este cea mai mare rugaciune dintre toate rugaciunile Bisericii, se tine un cuvant despre rugaciune sau despre altceva. Dupa ce a incetat slujba si cuvantul care s-a spus, e o harmalaie in biserica, fiecare vorbeste cu totul altceva decat s-a vorbit in biserica ! Dovada ca n-a ramas aproape nimic in mintea si in inima celor care au ascultat ! Pentru ca au fost mereu distrati, mereu risipiti ! Si de aceea este nevoie in rugaciunile noastre spuse cu glas tare sau in taina, sau in soapta, de concentrare la fiecare cuvant.


Daca nu reusim sa fim atenti, repetam rugaciunea. O data, de doua ori, de trei, de patru ori, pentru ca rugaciunea spusa fara sa fim atenti, este nula. N-are raspuns din partea lui Dumnezeu, pentru ca facem aceasta numai cu buzele, iar cu inima fiind departe de Mine, cum spune Mantuitorul Hristos.

Asa incat rugaciunea trebuie sa fie concentrata, fie ca-i spusa cu glas tare, fie ca-i spusa in taina ! Caci in carte cuvintele rugaciunii sunt alcatuite in asa fel, incat sa ne conduca spre noi insine, spre acest centru unde Dumnezeu este ascuns in noi. Mantuitorul ne spune : In voi este Imparatia lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel ne spune : Voi sunteti temple ale Duhului Sfant. In noi locuiete Duhul Sfant. E imparatia lui Dunmezeu in noi, aici, prin rugaciunile si toate invocarile care le rostim catre Dumnezeu si Maica Domnului si catre ceilalti sfinti. Dar daca mintea este in alta parte, aceste sfaturi si indemnuri nu se intorc catre noi, ci raman plutind in vazauh. Nu ne folosim de ele deloc. E ca si cum ne-am uita intr-o vitrina incarcata cu toate bunatatile, dar intre noi si vitrina este un geam. Nu putem pune mana pe ele. Asa si aceste rugaciuni ale noastre sunt despartite de noi prin aceasta neatentie, acest geam care se pune intre noi si rugaciunea noastra.


Iar despre acest obstacol aceasta va spun : sa nu fie !


- Parinte, va rugam sa ne precizati distinctia pe care o fac Sfintii Parinti duhovnicesti intre minte si inima.


Distinctia este usor de facut, pentru ca sunt doua locuri speciale in care sunt cuprinse aceste doua centre. Mantea e in cap si celalalt centru este inima, unde este sentimentul, unde este vointa. Si in cap este inteligenta si memoria. Insa, in viata duhovniceasca inima duhovniceasca nu coincide cu inima aceasta carnala. Inima duhovniceasca este centrul in care locuieste Dumnezeu in noi. Acest centru este numit tot inima. In acest centru, in inima, poate locui Dumnezeu sau poate locui vrajmasul. Si poate locui orice patima. Uneori insusi imparatul intunericului intra in acest loc sfant din inima noastra, si atunci viata noastra este o viata pustie, o viata rea, o viata intunecata, o viata pacatoasa. Cand este Duhul Sfant in noi, asa cum suntem creati sa-L avem in noi, viata noastra este plina de lumina, plina de omenie, de dragoste, plina de smerenie. Asa incat, inima aceasta de care am fost intrebat este centrul duhovnicesc din fiinta fiecaruia dintre noi.


- Ce este de facut cand duhovnicul meu, care nu practica rugaciunea mintii, considera ci nu este necesar ca tinerii sa o practice, indemnandu-i spre un crestinism social, nu spre un crestinism mistic ?


Cred ca nu este o viata crestina, fara sa fie in acelasi timp si mistica, adica tainica, legata de Dumnezeu. Nu stiu crestin sa nu fie si mistic in acelasi timp. Ma gandesc la un crestin adevarat, crestin care se impartaseste de Tainele Bisericii, care se spovedeste, care se impartaseste, care isi sfinteste viata sa launtrica. E o stare mistica, tainica, ascunsa. Intra in camara ta si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns ! Cum poti sa te rogi, fara sa crezi in acest Tata ceresc, Care este ascuns in inima ta si vede starea ta sufleteasca launtrica ?


Cum poti fi crestin bun fara acest duh primit de la Botez, fara aceasta energie, acest foc al sufletului, care, daca este in noi, trupul nostru devine o masina foarte perfectionata ? Asa incat, in fiecare din noi este un centru tainic, mistic. Catre acest centru se indreapta toate relatiile noastre cu aproapele nostru, dragostea noastra, bunatatea, mila, smerenia, umilinta, bunacuviinta noastra; toate sunt legate de acest centru mistic din noi, unde locuieste Dumnezeu si Imparatia Lui si Duhul Sfant. Asa incat, nu stiu cum ar fi o viata fara rugaciune, fara acest centru mistic, fara acest loc al lui Dumnezeu din noi.


Paganii aveau viata sociala si se ocupau numai de aceasta orizontala a vietii. Insa Domnul nostru Iisus Hristos ne spune si acest cuvant in predica de pe munte : Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelalte se vor adauga voua. Asa incat, nu cred ca este o piedica de a lucra in viata sociala, daca in acelasi timp ai un izvor nesecat, prezenta lui Dumnezeu in tine insuti.


- Rugaciunile oamenilor care nu s-au spovedit de ani de zile sunt ascultate de Dumnezeu ? Dar celor care traiesc in pacate mari, li se asculta rugaciunile ?


Daca rugaciunile sunt facute ca ale vamesului din Evanghelie, cu umilinta si durerea inimii, neosandind pe altul, cerandu-si iertare pentu ticalosiile de pana atunci, El le asculta. Pentru pacatosi S-a intrupat Dumnezeu in istorie. Talharul de pe Cruce a spus cateva cuvinte numai si s-a mantuit, a fost iertat.


Spune Fericitul Augustin si acest cuvant - pe care poate il stiti unii dintre dumneavoastra - despre talharul de pe cruce : " Fericit talhar. Toata viata a furat si la urma prada si Raiul !" Asa ca Dumnezeu asculta rugaciunea facuta cu umilinta, cu cainta, cu regret pentru tot ce a fost rau in viata lui de pana atunci, pana in clipa cand s-a gandit ca exista un Dumnezeu si are si o raspundere in viata aceasta pamanteasca.


- Exista in rugaciune ispita de-a stanga si ispita de-a dreapta ? Ce inseamna acest lucru ?


Da. Sunt ispite si de-a stanga si de-a dreapta. De-a stanga sunt foarte cunoscute : betia, lenevia, desfraul, furtul, razbunarea, mania, toate sunt ispite si pacate de-a stanga. O ispita de-a dreapta poate fi un post exagerat. Postul este randuit de Sfintii Parinti ca sa ne fie de folos pentru curatia noastra launtrica si trupeasca. Insa postul trebuie sa fie nu numai trupesc, ci si sufletesc.


Azi am vazut un lucru foarte interesant. Spunea cineva ca undeva a intalnit un grup de persoane care nu mancau branza, pentru ca se face cu cheag, si deci e amestecat si putin sange in branza. Este exagerat. Nicaieri la Sfintii Parinti in viata duhovniceasca nu este aceasta analiza asa de stricta si de falsa in acelasi timp.


Deci postul daca nu este facut cu dreaptii socoteala ( ca sa fie cu adevarat de folos ) si nu este unit cu bunatatea inimii, cu paza gurii, cu abtinerea de la a osandi pe altul, nu este post. Osandirea aproapelui nostru este foarte vinovata inaintea lui Dumnezeu; poti sa mori de foame, sa te usuci de sete, daca ai rautate impotriva aproapelui tau si il vorbesti de rau cand el nu-i de fata, zadarnic iti este postul. Asemenea, fapte, facute cu gandul bun de-a ne sfinti viata, sunt exagerate. Aceste lucruri sunt caderi de-a dreapta. Prin fapte bune gresesti calea. De aceea este buna aceasta intelepciune care o cerem de la Dumnezeu ca sa ne lumineze calea, sa mergem pe calea aceasta imparateasca, cum spun Sfintii Parinti, " Via aurea ", calea de aur, ca sa nu gresim.


Postul sa fie post cu intelepciune, abstinenta sa fie abstinenta cu adevarat, paza simturilor sa fie sincera. Cainta sa nu fie falsa. Rugaciunea sa fie cu atentie si cu umilinta si smerenie, si atunci toate merg bine. Dimpotriva, daca rugaciunile sunt facute numai cu buzele, cat ar fi ele de lungi, aceste rugaciuni ajuta foarte putin : in masura in care din cand in cand suntem atenti la ceea ce spunem. Sunt unii bieti crestini care fac acatiste si psalmi, multi psalmi si multe acatiste, insa isi dau seama tarziu de tot ca au facut numai cu gura, ca au fost absenti cu inima si cu mintea la ceea ce au spus.


Parintele Sofian Boghiu

Arhim. Sofian Boghiu - Smerenia si dragostea insusirile trairii ortodoxe

Arhim. Sofian Boghiu - Smerenia si dragostea insusirile trairii ortodoxe

Parintele Sofian Boghiu - Despre adevarata iubire

Părintele Sofian Boghiu (1912-2002)

Născut la 7 X 1912, în comuna Cuconeştii-Vechi, jud. Bălţi, al treilea copil al unei familii de ţărani credincioşi, a primit la botez numele Serghei. La varsta de 14 ani, la Schitul Rughi, jud. Soroca, va intra ca frate de mănăstire. Doi ani mai târziu se înscrie la şcoala de cântăreţi bisericeşti din Mănăstirea Dobruşa, după absolvirea căreia, în toamna anului 1932, este trimis la Seminarul monahal de la Mănăstirea Cernica, unde îi va avea printre colegi pe actualul Patriarh Teoctist, pe Gherasim Cristea, Episcopul Râmnicului, şi pe Arhim. Grigorie Babuş.

La 25 XII 1937 va îmbrăca haina monahală la Mănăstirea Dobruşa, primind numele de Sofian. Doi ani mai tarziu, la 6 VIII 1939, este hirotonit diacon de către Episcopul Hotinului, Tit Simedrea, în Catedrala din Bălţi. Deşi în anul 1940, dupa absolvirea seminarului, se reîntoarce la Mănastirea Dobruşa, ocuparea Basarabiei de către ruşi îl poartă pe drumul refugiului, alături de stareţul său şi ceilalţi călugări din obşte, găsindu-şi loc de aşezare la Mănăstirea Caldaruşani. În toamna lui 1940 se înscrie la Academia de Belle Arte din Bucureşti, secţia Artă Decorativă, devenind la absolvirea ei, în 1945, pictor licenţiat. Între 1942-1946, urmează cursurile Facultăţii de Teologie, obţinând licenţa cu lucrarea “Chipul Mântuitorului în iconografie”.

La 15 XI 1945 este hirotonit preot la Mănastirea Antim. În vara lui 1958, este arestat şi închis, împreună cu alţi 16 intelectuali, clerici şi mireni, din cadrul mişcării spirituale “Rugul Aprins”. Parintele Sofian cunoştea bine nu numai Filocalia, dar şi tâlcuirile ei adanci, din scrierile marilor duhovnici ruşi Ignatie Briancianinov, Teofan Zavoratul, Ioan de Kronştadt, pe care le răspândea în copii dactilografiate ori scrise de mâna credincioşilor de la Antim încă din primii ani ai stăreţiei sale (1950-1955).

Între 1958 – 1964 este deţinut politic fiind condamnat la 15 ani de muncă silnică. Despre acei ani declara mai apoi: „Dacă pot zice aşa, mie mi-a placut în închisoare [...] Era bine acolo. Mult mai bine decit aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra [...] Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară… câte probleme!”

Chiar daca istoria monahismului românesc va lega de-a pururi numele parintelui Sofian de cel al Mănăstirii Antim, multe alte lăcaşuri din ţară şi din străinatate poartă prin veac urma mâinilor sale, cu a căror smerită trudă le-a împodobit, căutand fără încetare Chipul de frumuseţe şi lumina Mantuitorului. Schitul Darvari (1964 si 1993), Mănăstirea Agapia (1970), Mănăstirea Deir-El-Harf – Liban (1971), Mănăstirea Radu-Vodă – Bucureşti (1973), Catedrala din Homs – Siria (1978), Biserica din Hama – Siria (1979) sunt doar câteva din locaşurile în care il putem afla pe părintele Sofian. La moartea sa, ca şi cu o jumatate de veac în urmă, când l-a adăpostit de tâlharii ce-i cotropiseră ţinutul, pământul Căldăruşanilor şi-a mai deschis încă o dată braţele, primind la sânul său trupul celui ce-a izvodit nu numai icoane, dar mai cu seamă dragoste şi mângâiere în sufletele atâtor semeni. Bland şi smerit, arzând drept ca o lumânare în faţa noianului de suferinţe, şi-a purtat Crucea cu răbdare şi supunere, biruind vitregiile şi prigoana, pentru a se înalţa la ceruri de ziua ei. Nu ştiu daca parintele Sofian a aflat până la urma Chipul Domnului. Dar ştiu că această neîncetată căutare ne-a lăsat pe noi sa zărim în fuga timpului, încă din viaţa aceasta, Chipul Sfinţeniei. (C. G.)

În dimineaţa zilei de 14 IX 2002, ziua Inălţării Sfintei Cruci, stareţul Mănăstirii Antim, părintele Arhimandrit Sofian Boghiu, a fost chemat la Domnul. “Părintele Sofian a plecat la Cer” – scria pe atunci Mitropolitul Olteniei, Teofan. “Împărăţia cea de sus se îmbogăţeşte cu un pământean. Pământul, în logica lumii, este mai sarac cu un om ceresc. Omenirea, în logica credinţei, devine mai bogată, căci, acolo sus, un rod al ei, găsindu-şi odihna, se osteneşte în rugăciune pentru oameni”. I se mai spunea şi “duhovnicul Bucureştilor”. Neîndoielnic, părintele Sofian a făcut parte din acel şir neîntrerupt de stareţi ai Bisericii Ortodoxe Române care, asemenea bătrânilor întelepţi ai Patericului, a vegheat la transmiterea învăţăturii şi căilor îndumnezeirii omului.

Icoana părintelui Sofian

Doamne ajută!

Ca semn al dragostei duhovniceşti, vă trimit această icoană a Sfântului Sofian Boghiu, icoană ce îmi este foarte dragă şi care m-a ajutat mult.

Părintele Sofian, aşa cum poate ştiţi, nu a fost canonizat încă. Dar asta nu înseamnă că nu avem voie să-l cinstim, nu înseamnă că nu ne putem bucura de ajutorul lui, pe care l-a dat din belşug celor ce l-au cerut. Dimpotrivă, unul din temeiurile canonizării este chiar evlavia populară, dragostea credincioşilor, mărturisită prin rugăciuni, icoane, pelerinaje etc.

Toţi sfinţii pe care îi ştim în calendar au fost întâi oameni obişnuiţi. Dar prin dragostea lor faţă de Dumnezeu şi Credinţa Sa au depăşit această condiţie, devenind oameni duhovniceşti, trecând in moarte la viaţă, încetând a fi ai lumii, chiar dacă erau în lume. Pentru aceasta şi creştinii din jurul lor i-au cinstit după cuviinţă, ca pe nişte prieteni ai lui Dumnezeu şi apropiaţi ai acestuia.

Locul în care se opreşte evlavia populară este acela din care încep slujbele Bisericii. De pildă, Sfântul Sofian poate fi numit ca atare, poate fi cinstit prin icoane şi rugăciuni, de către oricare dintre noi. Dar în slujbele Bisericii el rămâne, până la canonizare, Părintele Sofian, Arhimandritul Sofian ori Ieromonahul Sofian - oricare dintre denumiri este corectă. Şi, până la slujba canonizării, când i se va săvârşi ultimul parastas, este pomenit după obicei, cu cei adormiţi.

Până atunci, dacă cineva îl iubeşte pe Sfântul Sofian, îl poate cinsti, aşa cum am arătat mai sus, în particular, după cum învaţă Biserica dintru început.

Pot depune mărturie şi eu, dar şi mulţi alţii, despre multele minuni pe care Părintele Sofian le-a făcut şi în viaţă, dar şi după mutarea sa la ceruri. Mai ales cei care vor pace, luminare a sufletului şi a minţii, răbdare şi întărire s-au bucurat mult de ajutorul său.

Nădăjduiesc să vă folosiţi şi să vă bucuraţi!

Pentru a mări poza, dați click pe imagine.

Preot al lui Hristos,
Mihai-Andrei Aldea

Pr Sofian Boghiu - Despre Maica Domnului

Mormântul Părintelui Sofian Boghiu (Mănăstirea Căldăruşani)

Mormântul Părintelui Sofian Boghiu - Biserica din cimitir, Manastirea Caldarusani

Rugul Aprins: „Universitatea filocalică“ de la Mănăstirea Antim

Mişcarea „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim, comunitate de călugări, profesori universitari, studenţi cu pregătiri dintre cele mai diverse, filosofie, arte frumoase, litere, matematici, a fost, pentru Bucureştiul anilor ’40-’50, locul unde se plămădea autentica cultură spirituală, aceea care se naşte şi creşte odată cu întrebările eliberatoare ale credinţei. Această convieţuire şi completare dintre elita bucureşteană şi mediul monahal este modelul exemplar pe care „Rugul Aprins“ îl oferă în disputa pe care astăzi unii o văd existând între Biserică şi o anumită parte a intelectualităţii. Constituit într-un spaţiu de ospitalitate, bazat pe deschidere de cuvânt şi inimă, „Rugul Aprins“ a exprimat dorul căutării lui Dumnezeu, dor pe care l-a trăit şi Moise, însetat de a cunoaşte şi a trăi experienţa prezenţei divine, dar şi un mod paşnic de rezistenţă spirituală în faţa tăvălugului comunist. Despre spiritul acelor vremuri, despre personalităţile care frecventau Mănăstirea Antim în aflarea învăţăturii ortodoxe ne-a vorbit profesoara Ileana Mironescu, fiica renumitului savant Alexandru Mironescu, unul dintre participanţii importanţi la aceste întâlniri.
Copia icoanei „Rugul Aprins“, pictată de părintele Sofian Boghiu


Când au început să se ţină întrunirile de la „Rugul Aprins“? Cine a ales acest nume pentru grupul celor adunaţi la Mănăstirea Antim?


După câte ştiu, primul document oficial care ne dă o dată asupra activităţii grupului „Rugul Aprins“ de la Mănăstirea Antim este din luna februarie 1946, prin care se cerea patriarhului Nicodim aprobarea şi binecuvântarea de a funcţiona acolo. Acest document este important, cel puţin pentru mine, şi pentru faptul că el a fost întocmit şi semnat de tatăl meu şi de Sandu Tudor. O activitate culturală şi bisericească începuse însă cu mult mai devreme de data amintită, cu aproape 10 ani, ca urmare a apelului lansat de Nicolae Iorga de a restaura mănăstirea şi de a se relua acolo activitatea religioasă, culturală. Au răspuns acestui apel în primul rând călugări şi preoţi, la care s-au alăturat intelectuali, artişti plastici, muzicieni. Eu însămi am fost prezentă de la vârsta de 14 ani la aceste întâlniri, unde personalităţi de primă mărime ale vieţii culturale şi ştiinţifice bucureştene, cu o modestie şi discreţie admirabile, se întâlneau în căutările lor spirituale.


Icoana-program a „Rugului Aprins“

Înainte de a discuta cine şi cum a fost ales acest nume, vreau să fac câteva precizări referitoare la denumirea grupării, spre a evita orice neînţelegere; cuvântul „rug“ are, în limba română, două sensuri, unul legat de grămada de lemne pe care se ardeau în trecut jertfele sau morţii, iar celălalt sens este de grupare de arbuşti, cum este rugul de măceş sau de mure. De la acest al doilea sens s-a format sintagma biblică „Rugul Aprins“. Această sintagmă apare în Biblie, în cartea Ieşirii: atunci când Moise, ajuns pe muntele Horeb, vede pe Îngerul Domnului într-un rug care ardea şi nu se mistuia. Acest pasaj din Scriptură, prin simbolistica sa care trimite către purificarea şi iluminarea interioară, a fost determinant în alegerea numelui grupului. La aceasta mai trebuie să adaug ceva: părintele Ioan cel Străin (călugărul Ivan Kulâghin), când a venit din Rusia şi s-a instalat la Mănăstirea Cernica, de unde a mers la Antim, a adus cu sine o icoană, denumită „Rugul Aprins“, reprezentând pe Născătoarea de Dumnezeu în mijlocul unui rug aprins, înconjurată de sfinţi şi arhangheli, într-un foc care ardea şi nu mistuia, ci mântuia. Această icoană, care se afla mai totdeauna în locul unde se ţineau întrunirile, a contribuit şi ea, cred eu, la stabilirea numelui grupării, prin transfer de denumire. Prezenţa acestei icoane la întrunirile grupării era, de fapt, o chezăşie a orientării spirituale a dezbaterilor şi o reamintire vie a părintelui Ioan cel Străin şi a direcţiei ortodoxe isihaste sugerate de el. Şi mai este ceva: icoana avea ceva special. Despre manifestările ei deosebite ne-au lăsat mărturii părintele Cleopa şi poetul Paul Sterian.


Minunea icoanei aduse din Rusia de duhovnicul Ivan Kulâghin

Astfel, relatarea părintelui Cleopa - potrivit celor notate de arhimandritul Mănăstirii Neamţului, Ioanichie Bălan, în cartea sa, „Patericul mănăstirilor nemţene“ - este următoarea: „În toamna anului 1947, mergând părintele Cleopa la Bucureşti să cumpere sfinte vase pentru noul paraclis, a fost invitat într-o seară la profesorul universitar Alexandru Mironescu. Acolo se adunase multă lume, preoţi şi intelectuali, şi fiecare rostea câte un cuvânt duhovnicesc. Când a venit rândul să vorbească părintele Cleopa, după câteva minute, icoana Maicii Domnului din perete a început a se legăna singură şi scotea un sunet ca de harpă, timp de câteva minute, încât toţi s-au înspăimântat. De aceea spuneau cu lacrimi: «O minune! O minune a Maicii Domnului!». Apoi ziceau: «Părinte Cleopa, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!»“. La rândul său, Paul Sterian, în anul 1954, în poemul „Cântec de veselie“, inclus în volumul de poezii „Cântare treptelor“, publicat de mine în anul 2000 la Editura Elion, a scris următoarele:

„O aripă de înger cântăreţ

Atinse tetracordul din păreţi,

Şi-am auzit, urechea nu ne minte,

Cu toţi sonore, dulci acorduri sfinte.

Înfioraţi privirăm către „Rugul

Aprins“ - ce-şi revelase meşteşugul.

Cu voi cei doi, ceilalţi în total cinci,

Am auzit un sunet de tilinci.

Un melos cu punctări de zvon psaltic

Ce nu a fost un fenomen oniric.“

În concluzie, denumirea de Rugul Aprins s-a impus de la sine; în primul rând prin aceea că discuţiile întrunirilor grupării erau orientate de indicaţiile biblice spre iluminare sub semnul credinţei creştine ortodoxe, iar apoi prin faptul că atât tatăl meu, cât şi Sandu Tudor, dar şi ceilalţi vechi „antimişti“ vedeau în părintele Ioan cel Străin un înger al Domnului care le-a dat îndemnul de practicare a rugăciunii inimii. Am un cuvânt şi despre icoana „Rugul Aprins“; această icoană, care se afla în casa părinţilor mei din strada Vasile Lascăr, nr. 23-25, din Bucureşti, a „cântat“ atât timp cât s-au ţinut întrunirile grupării antimiste. Din ziua în care tatăl şi fratele meu Şerban au fost arestaţi, ea a amuţit.

Care erau principalele personalităţi care frecventau acest grup?


Primii care s-au adunat la Mănăstirea Antim au fost, după cum am spus, preoţi şi călugări: Benedict Ghiuş, Sofian Boghiu, Felix Dubneac. Lor li s-au alăturat poetul şi jurnalistul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, chimist, filosof şi jurnalist, Ion Marin Sadoveanu, scriitor, profesorul Alexandru Elian, bizantinist de renume, filosoful şi matematicianul Anton Dumitriu, compozitorul Paul Constantinescu, Paul Sterian, poet şi economist, Ştefan Todiraşcu, profesor universitar de drept, celebra pictoriţă Olga Greceanu, creatoarea mozaicurilor care împodobesc galeria exterioară a bisericii mănăstirii. Sandu Tudor intrase în cinul monahicesc la mănăstirea Antim sub numele de Agaton, devenind mai târziu ieroschimonahul Daniil de la Schitul Rarău. El a fost personalitatea cea mai devotată restaurării tradiţiei ortodoxe româneşti în cadrul grupului. Cu timpul, la întâlnirile de la Antim s-au adăugat şi tineri, a doua generaţie de „antimişti“, dintre care amintesc pe Andrei Scrima, Roman Braga, Nicolae Bordaşiu, Valeriu Streinu, Mihai Rădulescu, Alexandru Duţu şi Virgil Cândea, precum şi grupul lor de prieteni, fratele meu Şerban Mironescu, Gheorghe Văsâi, Nicolae Rădulescu…

Păstrez încă vie în memorie o frescă impresionantă aflată în incinta Mănăstirii Antim, care reprezenta pe fondatorii şi participanţii la întrunirile cenaclului „Rugul Aprins“. Nu ştiu de cine a fost pictată şi dacă ea mai există; cert este un lucru: în anul 1980, înainte de a pleca definitiv din ţară, am revăzut-o. A fost un ultim rămas bun de la oamenii şi de la locul care m-au clădit sufleteşte.


Întâlnirile de la Antim se bazau pe afinitatea membrilor, nu pe similitudinea ideilor



Pe ce baze s-a constituit acest grup? Ce îi lega pe cei care se adunau acolo?


Grupul „Rugul Aprins“ s-a format pe baza afinităţii, şi nu a similitudinii de idei. În pofida profesiunilor diferite, toţi se simţeau atraşi de o preocupare esenţială pentru ei: viaţa creştină într-o lume modernă incertă şi materialistă. Toţi erau interesaţi de isihasm, de filocalie, de rugăciunea inimii, de o adâncime.

Această preocupare era evidentă în toate dezbaterile care se ţineau în grup, dar şi de reuşitele extraordinare ale creatorilor antimişti, cum sunt pictura părintelui Sofian, poezia lui Vasile Voiculescu, poemele filocalice scrise de Alexandru Mironescu. Despre acestea din urmă, întrucât sunt puţin cunoscute, ele fiind publicate de abia în anul 1999, vreau să citez pe istoricul şi criticul literar Marian Popa, care le consideră „opera de încoronare a unei vieţi şi compendiu al convingerilor sale“, iar pe autorul lor ca fiind „poet al gândului“.

Cu ce a deranjat „Rugul Aprins“ autorităţile comuniste? Se discuta şi politică la aceste dezbateri?

Activitatea din cadrul grupării a fost văzută de autorităţile comuniste drept o formă de opoziţie la propaganda comunistă aşa-zis ateist-ştiinţifică. Pe de altă parte, organele de poliţie şi de securitate ale guvernării comuniste vedeau în mod greşit în preocupările spirituale şi creştine ale membrilor grupării o prelungire camuflată a ideologiei legionare.

Cei care se întâlneau la Mănăstirea Antim nu se interesau de politică; ei dădeau cezarului ce era al cezarului şi lui Dumnezeu ce aparţinea lui Dumnezeu, adunându-se sub acoperământul Bisericii spre a aprofunda cuvântul Evangheliei şi a învăţa cum să se roage spre luminarea lor atât în viaţa de toate zilele, cât şi în creaţia artistică.


Intelectualitatea interbelică era „hindusă în eroare“


Membrii grupului, mai cu seamă Sandu Tudor şi profesorul Alexandru Mironescu, aveau căutări mistice, doreau să experimenteze rugăciunea inimii. Era intelectualitatea românească de atunci interesată de asemenea preocupări? Ce reprezenta pentru ei credinţa ortodoxă şi Biserica, în general?

De la bun început vreau să precizez că în răspunsul meu reproduc, mai mult sau mai puţin exact, idei şi întâmplări care erau spuse şi comentate în casa noastră, de cercul de prieteni ai tatii, în legătură cu aceste probleme. Eu nu sunt nici teolog şi nici istoric al religiilor. Iată răspunsul.

Intelectualitatea română de atunci era mai interesată de spiritualitatea orientală decât de tradiţia creştină ortodoxă şi, potrivit unei vorbe de duh de largă circulaţie, ea era „hindusă în eroare“ de o modă a culturii occidentale. Însuşi marele nostru istoric al religiilor, Mircea Eliade, recunoaşte în memoriile sale că, deşi expert în yoga şi hinduism, habar nu avea de tradiţia isihastă, de spiritualitatea creştină ortodoxă, domenii pe care le descoperă datorită lui Mircea Vulcănescu. Acest tablou al preocupărilor religioase ale vremii poate fi completat de o autentică şi semnificativă întâmplare povestită de Paul Sterian. La ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini Români), care era o filială românească a YMCA (Young Menâs Christian Association), se ţineau seminarii de studiere a Noului Testament. La unul dintre aceste seminarii la care participau Mircea Vulcănescu, Alexandru Mironescu, Paul Sterian, a venit un ziarist necunoscut care a cerut permisiunea să asiste, fiind interesat de subiectul discutat. Dezbaterile au fost analitice şi la un nivel intelectual elevat pentru fiecare pericopă pusă în discuţie.

În încheierea seminarului, necunoscutul ziarist a cerut permisiunea de a-şi spune părerea, care a fost la început elogioasă pentru participanţi, dar apoi s-a transformat într-un atac virulent pe ideea că Evanghelia nu se comentează ca un text literar, ea este cuvântul lui Dumnezeu şi numai Biserica are chemarea să îl explice, şi creştinii adevăraţi să îl trăiască, iar pentru o dreaptă instrucţie creştină trebuie să se ducă să asculte Liturghia la biserică şi să citească Patericul, Vieţile Sfinţilor şi Filocalia. Cu alte cuvinte, să urmeze învăţătura ortodoxă, nu pe cea protestantă. Acest ziarist „trouble-fęte“ era Sandu Tudor.

După călătoria sa la Muntele Athos, Sandu Tudor a început să adâncească studiul filocaliilor, al isihasmului. Această preocupare a fost intensificată după accidentul pe care l-a avut conducând un avion.


Scopul întâlnirilor: iluminarea spirituală prin credinţă şi practici filocalice


Povestiţi cum se desfăşurau întâlnirile. Care era atmosfera, ce se discuta?


Întâlnirile aveau, uneori, aspectul unor conferinţe-dezbateri. Când venea Sandu Tudor, întrunirea era centrată pe reflecţii şi dezbateri pe teme spirituale, desprinse din lecturile, cercetările, meditaţiile şi concluziile sale sau deduse din creaţia sa literară de inspiraţie religioasă. Aproximativ aceeaşi structură aveau şi întâlnirile la care participau activ tatăl meu, părintele Mihai Avramescu sau Ion Marin Sadoveanu.

Adesea, întâlnirile aveau aerul unui cenaclu literar; se citea operă originală şi se comenta. De exemplu, aşa se întâmpla când Vasile Voiculescu citea din poeziile sale pe teme filocalice; altădată, când Ştefan Todiraşcu prezenta reflecţiile sale despre tradiţia poeziei religioase la români sau când părintele Bartolomeu V. Anania făcea cunoscute părţi din piesele sale de teatru în versuri, pe subiecte din folclorul românesc. În mod normal, reuniunile grupului se ţineau duminica, după Liturghie, în sala bibliotecii de la Mănăstirea Antim. După minunatele slujbe şi predici ale părintelui Benedict Ghiuş, participarea la întâlnirile grupului era considerabilă. Dar întâlniri se organizau şi în alte locuri, la părintele Mihai Avramescu de la Biserica Schitul Maicilor, la noi acasă, în strada Vasile Lascăr, la arhitectul Constantin Joja şi, bineînţeles, la pictoriţa Olga Greceanu, prima gazdă a acestor întruniri.

Gruparea „Rugul Aprins“ nu avea un calendar al întâlnirilor; de fapt, acestea nu erau obligatorii, cum de altfel nici prezenţa, nu existau reguli de participare şi nici un regulament de organizare. Pot să spun şi cred, fără să greşesc, că întâlnirile semănau cu şezătorile tradiţionale româneşti. Este de la sine înţeles că era totdeauna cineva care pregătea un subiect sau era invitat să-l prezinte, dar participarea la discuţii era total liberă şi masivă, pentru că toţi participanţii aveau acelaşi ţel: iluminarea spirituală prin credinţă, prin practicile filocalice, toţi doreau să cunoască şi să adâncească exemplele marilor trăitori ai Bisericii creştine. Scara Sfântului Ioan Sinaitul, Explicarea Liturghiei de Gogol, celebra povestire a pelerinului rus erau numai câteva dintre lecturile asupra cărora se aplecau membrii grupării „Rugul Aprins“ spre aprofundarea credinţei.


„Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim“


Profesorul Alexandru Mironescu era una dintre prezenţele de marcă ale acestui grup. Care erau temele predilecte susţinute în prelegerile lui?


Sunt convinsă că tata era o prezenţă de excepţie şi o pot spune fără umbră de subiectivitate filială că el se bucura în mod constant de o stimă sinceră în rândul participanţilor şi, în acelaşi timp, de un prestigiu profesional şi cultural remarcabil. Toate acestea nu erau factice; ele se construiseră în urma unor activităţi intense. Vreau să reamintesc câteva date: la vârsta de 26 de ani, tata, deja doctor în ştiinţe fizice la Sorbona, era numit asistent universitar la Universitatea din Bucureşti, iar la vârsta de 32 de ani era ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe din România, pentru cercetările sale în domeniul chimiei organice. Pe lângă o poziţie ştiinţifică şi didactică deosebită, el avea un nume de autor cu lucrări publicate în domeniul filosofiei şi al literaturii şi era prezent săptămânal în presa vremii cu articole apreciate de publicul bucureştean, pentru că acestea erau lecţii de educaţie civică. Exigenţa morală şi comportamentală era o trăsătură constantă a caracterului său şi care, în viaţa de toate zilele, era, în mod evident, completată de o atitudine vie de participare la nevoile aproapelui şi de înţelegerea slăbiciunilor omeneşti, înţelegere nu lipsită de o anumită distanţare pe care o făcea cu umor. Aş numi această atitudine înţelegere participativă, cu alte cuvinte: te înţeleg, te compătimesc, te iert şi te ajut să te corijezi.


„Viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară“


În pofida programului său de lucru, foarte încărcat de cursurile universitare şi orele de laborator la Facultatea de Chimie, tata găsea timp pentru lectură, studiu şi scris, dar şi pentru a participa la întâlnirile grupului, care-l interesau în mod deosebit. Toate temele care se discutau îi reţineau atenţia şi îl determinau să se pregătească cu o conştiinciozitate admirabilă, făcând numeroase note, extrase şi relecturi cotidiene. În intervenţiile sale, el readucea mereu în discuţie problema raportului dintre cunoaşterea ştiinţifică şi cea revelată, precum şi problema vieţii spirituale creştine în vremurile moderne.

Contactul lui cu antimiştii avea la bază respectul, simpatia şi aprecierea. Trăsătura de caracter pe care tata o aprecia cel mai mult la aceştia era probitatea. Deseori el ne spunea că viaţa este o aventură de o semnificaţie spirituală extraordinară şi în această aventură a cunoscut şi a învăţat tot ceea ce ştia. Mai adăuga însă că numai oamenii oneşti şi luminaţi de credinţă, numai oamenii care au rostit adevărul şi au putut să-l întrupeze în faptă i-au devenit prieteni, i-au înnobilat existenţa şi au jalonat-o spre calea adevărată.

Aş vrea să mai reamintesc un fapt grăitor despre înţelegerea sentimentului de prietenie pe care îl trăia tata. Acesta s-a petrecut la puţin timp după eliberarea sa din închisoare la sfârşitul anului 1963. Printre cei care s-au grăbit să vină la noi acasă ca să-l revadă a fost şi Paul Sterian, el însuşi ieşind recent din puşcărie. După îmbrăţişări reciproce de bucurie, Paul Sterian i-a adresat următoarea întrebare: „Codine dragă, îţi mai aminteşte ce mi-ai spus când ne-am reîntâlnit în beciul Securităţii?“. La răspunsul negativ al tatii, Paul Sterian s-a întors spre noi, cei din casă, şi a spus: „Măi, copii! Dragă Codine, sunt cuvinte memorabile! Ascultaţi-le! Ai spus, contrar tuturor uzanţelor: Paule, sunt fericit că eşti alături de mine, de părintele Daniel şi de noi toţi. Până acum am vorbit de credinţă, a venit vremea să o şi dovedim. Este încercarea pe care ne-a oferit-o Dumnezeu“.

Augustin PĂUNOIU