La baștina Părintelui Sofian

Cuconeștii Vechi – la baștina Părintelui Arhimandrit Sofian Boghiu

Emisiunea Cuvintele Credinței din 26 mai 2013.

Autor: Iulian Proca

Sursa: www.trm.md

Sfaturile Pr. Sofian Boghiu culese din mărturiile ucenicilor

Unii dintre fiii duhovniceşti ai Părintelui Sofian îşi aduc aminte cu drag de părintele  lor duhovnicesc şi de sfaturile pe care le dădea. În câteva pagini vom încerca să împărtăşim şi cititorilor noştri din îndemnurile marelui duhovnic al Bucureştilor.

Ne spunea mereu să facem milostenie. Zicea:„Dă cât poţi, dar dă! Că milostenia e mare înaintea lui Dumnezeu, şterge multe păcate!”. Iar alteori ne spunea: „Măi omule, milostenia te ridică la cer şi Dumnezeu îţi ascultă rugăciunea.”

Părintele ne cerea mereu să dăm. Asta-i plăcea: să fii milos. Ne zicea: „Dacă primeşti, să dai. Oricât de puţin. Dar să dai. Dacă cineva îţi dă un covrig, iar lângă tine şade unul ca tine, un om sărman, un frate de-al tău, rupe din covrig o bucăţică şi dă-i şi lui. Că Dumnezeu e mare şi poate din bucăţica aia să vă sature pe amândoi.”

„O aratare minunata a parintelui Sofian” – de parintele Mihai Andrei Aldea

… O întâmplare de la noi de la biserică, legată de părintele Sofian Boghiu. La un an după ce a murit părintele Sofian Boghiu, pentru că eu am mare evlavie la el – şi pentru că ştiu că a fost un sfânt al nostru, cum, de altfel, au recunoscut-o deschis mulţi, şi dintre ierarhii noştri şi dintre mirenii care l-au cunoscut, – i-am făcut icoana. Nu i-am pictat-o eu, nu sunt pictor de icoane, am vorbit cu cineva şi i-am făcut icoana şi chiar la un an de zile, la Înălţarea Sfintei Cruci, de dimineaţă, înainte să începem slujba, foarte de dimineaţă, pe la şase şi ceva, am sfinţit icoana şi mi-am lăsat-o acolo, lângă mine, în Sfântul Altar, ca s-o am aproape de inima mea. Slujind singur într-o bisericuţă foarte mică, este foarte greu. Pe de o parte, trebuie să primeşti pomelnicele, pe de cealaltă parte este firul slujbei care trebuie ţinut şi sunt toate rugăciunile care trebuie făcute, şi de câte ori slujeşti singur este foarte greu. Însă, în acea Liturghie a fost foarte uşor. Parcă părintele era cu mine, aşa am simţit eu: că părintele era cu mine şi mă ajuta, pentru că am reuşit să primesc liniştit toate pomelnicele, să le pomenesc pe toate – şi pomelnice permanente avem ditamai teancul, acolo; am citit rugăciunile cu linişte şi cu pace şi totul a decurs uimitor, parcă timpul curgea altfel. A fost extraordinar! La sfârşit, eram plin de fericire, când am ieşit la miruit, eram atât de plin de minunea acestei Liturghii care decursese ca nicio alta, fără nici cea mai mică umbră, desăvârşit. Numai că în timp ce miruiam, am văzut o credincioasă care plângea cu tristeţe – nu din motivul că fusese pătrunsă de slujbă, ci de tristeţe. Şi m-am tulburat un pic şi am întrebat-o: „Dar ce s-a întâmplat?” Cunoscând-o bine, ştiind că este o femeie foarte credincioasă, m-am întristat: „Ce este?” Şi zice: „Părinte, eu am înnebunit!” A fost, bineînţeles, un şoc pentru mine şi nu înţelegeam. Am luat‑o deoparte: „Dar cum s-a întâmplat? Ce este? De ce credeţi asta?” Şi îmi spune: „Părinte, eu am fost de faţă la înmormântarea părintelui Sofian, ştiu foarte bine că a murit, dar astăzi l-am văzut slujind în Sfântul Altar:” Pentru o clipă, m-am blocat. Pe urmă, i-am povestit ce s-a întâmplat. Am scos icoana din altar, care nu se vedea, o pusesem pentru sufletul meu. I-am scos icoana, i-am arătat‑o. Nu s-a liniştit, a început să plângă şi mai rău, încă nu era convinsă dacă era nălucire sau a înnebunit sau chiar s-a arătat sfântul – ca Danion cu visul cu Sfântul Nectarie (detalii pe http://www.danionvasile.ro/blog/2007/09/11/binecuvantarea-sfantului-nectarie/ – n.n.) -, şi eu am continuat să miruiesc. Şi la un moment dat vine o altă doamnă, tot credincioasă, dar care merge de obicei la o biserică din centru, unde-şi are duhovnicul, mai rar vine la noi, şi care era foarte fericită. Zice: „Părinte, aşa de bucuroasă sunt! Mi-a spus cineva că a murit părintele Sofian, şi când l-am văzut slujind azi, la noi în biserică, am fost aşa de fericită!” Acuma, eu am fost într-un moment foarte dificil, pentru că, în momentul în care am încercat să-i explic că totuşi părintele Sofian a murit, se uita la mine ciudat, mă credea pe mine nebun. Şi a trebuit să o duc la doamna cealaltă, ca să le pun faţă în faţă, să se liniştească între ele.

Am vrut să spun acest lucru pentru că povestea Arătarea minunată (din volumul „Taina iubirii. Poveşti pentru copiii mari şi mici” de Danion Vasile – n.n.) este, de fapt, un lucru care se întâmplă. Şi pentru că, într-adevăr, sfinţii lucrează în zilele noastre. Pentru că şi noi avem sfinţi care lucrează şi fac minuni, chiar dintre cei pe care poate i-am cunoscut şi i‑am văzut, şi poate tocmai de aceea nu ştim să-i apreciem la adevărata lor valoare duhovnicească. Ca, de exemplu, părintele Sofian şi ca alţi sfinţi care au trăit alături de noi sau care încă mai trăiesc alături de noi, şi pe care ar fi bine să învăţăm să-i respectăm, eventual luând exemplu de la alte popoare: de la greci, de la sârbi, de la ruşi, de la felul în care ştiu ei să-şi respecte sfinţii, fie că sunt în viaţă, fie că au trecut la cele veşnice, adică să ştim să preţuim pe duhovnicii noştri, pe povăţuitorii noştri, pe cei care îşi pun sufletul pentru mântuirea noastră. Şi să avem curajul să facem acest lucru liniştit şi deschis, alături de ceilalţi. Pentru că de multe ori oamenilor parcă le este ruşine să-şi mărturisească credinţa cu adevărat, din cele mai diferite motive. Şi este bine să învăţăm să ne mărturisim credinţa nu formalist, nu închistat, ci deschis şi trăit. (din conferinţa „Tu şi Hristos”, Bucureşti, 26 noiembrie 2007)

O RUGĂMINTE: VĂ ROG PE TOŢI CEI CARE AŢI AVUT PARTE DE SEMNE MINUNATE SIMILARE, SĂ LE SCRIEŢI – AICI SAU ÎN ALTĂ PARTE – PENTRU A SE FOLOSI DE ELE CÂT MAI MULTĂ LUME. E BINE SĂ CUNOAŞTEM ŞI MINUNILE SĂVÂRŞITE DE SFINŢII ROMÂNI, NU DOAR DE CEI GRECI SAU RUŞI… Danion Vasile

sursa: http://www.danionvasile.ro/blog/

Părintele Sofian, un bătrân după chipul celor din Pateric

Când zici Mănăstirea Antim, în mod firesc te gândeşti la trăitorii care s-au nevoit în lavra ctitorită de mitropolitul predicator georgian. Dacă există vreun om din obştea acestui aşezământ care să se poată confunda cu vatra Antimului, acesta este cu siguranţă părintele Sofian Boghiu. De ce se îngemănează cele două? Cuvintele celui care acum şapte ani părăsea pentru totdeauna chilia sa pentru a locui în cele ale Părintelui ceresc sunt cel mai bun răspuns: „niciodată când am fost solicitat de oameni nu i-am refuzat, nici nu i-am întristat cu ceva. Am făcut tot ce mi-a stat în putere să-i folosesc, să-i mărturisesc, să-i împac cu Dumnezeu“. Sâmbătă, la Mănăstirea Antim s-a făcut pomenirea părintelui Sofian, continuată cu un pelerinaj la mormântul său, aflat la Mănăstirea Căldăruşani.

Sâmbătă, 12 septembrie 2009, a fost săvârşită, la Mănăstirea Antim din Bucureşti, slujba pomenirii părintelui arhimandrit Sofian Boghiu, de la a cărui trecere la Domnul s-au împlinit ieri şapte ani. Oficierea slujbei Parastasului a fost făcută de PS Ciprian Câmpineanul, Episcop-Vicar Patriarhal, arhim. Timotei Aioanei, mare eclesiarh al Catedralei patriarhale şi exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor, arhim. Mihail Stanciu, stareţul Mănăstirii Antim, împreună cu un sobor de ieromonahi, preoţi şi diaconi. Alături de ei, mulţime de credincioşi au venit să se roage pentru cel care a fost unul dintre cei mai cunoscuţi duhovnici din Bucureşti, plecat la cele veşnice pe 14 septembrie 2002.

În evocarea făcută la sfârşitul slujbei de pomenire, înaintea celor adunaţi în Biserica Tuturor Sfinţilor, de la Mănăstirea Antim, Episcopul-Vicar Patriarhal a pornit de la cuvântul pe care Mântuitorul l-a adresat mulţimii referindu-se la persoana lui Ioan Botezătorul: „Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au doară trestie clătinată de vânt? Dar ce aţi venit să vedeţi? Oare un om îmbrăcat în porfiră şi vison? Iată, aceştia sunt în casele bogaţilor. Dar ce aţi venit să vedeţi? Au doară proroc? Da, şi mai mult decât un prooroc“. Aceeaşi întrebare pusă şi astăzi în dreptul celor veniţi la Mănăstirea Antim are un răspuns asemănător.

Duhovnicul de la Antim, omul lui Dumnezeu

Cine a fost părintele Sofian? Un om îmbrăcat în porfiră şi vison, un om care trăieşte potrivit acestui veac? Nu! Mănăstirea Antim a fost cercetată de creştinii veniţi să vadă un om al lui Dumnezeu, să asculte cuvântul lui Dumnezeu, propovăduit de un om care a înţeles din fragedă copilărie să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale, părintele Sofian Boghiu, arhimandritul şi stareţul Mănăstirii Antim, duhovnicul celor care au ales să se înbisericească la această mănăstire, duhovnicul Bucureştilor şi al multor credincioşi din România. „Suntem convinşi, cei care l-am cunoscut pe părintele Sofian, că Dumnezeu l-a iubit, în pofida încercărilor din această viaţă, l-a ajutat, i-a dăruit putere să depăşească greutăţile şi neputinţele, pentru ca mai apoi, după o viaţă dedicată în întregime lui Dumnezeu şi slujirii credincioşilor Bisericii Sale, să-l cheme la odihnă în ceruri. Cei care au cercetat Mănăstirea Antim de mai multă vreme, începând cu 1945-1950, când părintele Sofian a fost rânduit cu slujirea la Mănăstirea Antim, au avut posibilitatea să îl vadă, să îl asculte şi să îl cunoască. Sunt convins că toţi au fost pătrunşi la inimă de chipul său blând şi smerit, de cuvintele sale înţelepte împărtăşite din experienţa sa pastorală“, a subliniat PS Ciprian în cuvântul său.

„Părintele dăruia cuvintele teologiei trăite…“

În sensul larg al cuvântului se poate spune că toţi cei care s-au adăpat de la izvorul învăţăturilor sale sunt ucenici şi au venit să dea mărturie de dragostea purtată faţă de părintele. „În urmă cu şapte ani, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, când sufletul său s-a mutat către cele cereşti, toţi cei care îl cunoscuseră erau cuprinşi de întristare“, rememorează Preasfinţitul Ciprian clipele dureroase ale despărţirii de părintele Sofian. „Pierdusem un bătrân, un bătrân după chipul celor din Pateric, care ne dăruia mângâiere sufletelor, cuvânt de înţelepciune şi îmbărbătare ori de câte ori eram încercaţi în momente de cumpănă. Ne-am obişnuit să-l căutăm. În ultimii ani de viaţă şi de suferinţă, când părintele, deşi nu mai putea sluji, era nelipsit de la Sfânta Liturghie şi de la Privegherea de sâmbătă seara. Mulţi îl înconjurau pentru a lua binecuvântare şi un cuvânt de învăţătură, iar cei care slujeau aveau mai multă încredere, mai multă putere când îl vedeau în biserică, alături de ei“, a mai spus PS Ciprian Câmpineanul.

„Părintele a fost un duhovnic iscusit care a împărtăşit credincioşilor nu doar cuvintele teologiei învăţate, deşi Dumnezeu l-a rânduit să înveţe şi la Seminar şi la Facultate (a urmat şi Artele Plastice); el dăruia cuvintele teologiei trăite, nu cerebrale. Pentru aceasta l-au căutat mii şi, poate, milioane de credincioşi din ţară şi străinătate. Deşi părintele Sofian a plecat dintre noi, el continuă să se roage pentru obştea Mănăstirii Antim, pentru credincioşii care îşi pleacă genunchii în biserica ctitorită de un martir, Sfântul Antim Ivireanul“, a punctat Episcopul-Vicar Patriarhal.

În încheierea parenezei, PS Ciprian a adăugat: „Acum, când se împlinesc şapte ani de la mutarea sa, ne-am adunat să înălţăm rugă pentru aşezarea lui în corturile drepţilor. Pe de altă parte suntem convinşi că Dumnezeu l-a rânduit în ceata celor bineplăcuţi lui. El se roagă acum pentru noi, când şi noi ne rugăm pentru el. Dumnezeu să-l odihnească!“

„A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual…“

Cu ocazia acestei pomeniri a fost prezentată cartea „Un iconar de suflete - Părintele Sofian Boghiu. Mărturii“, apărută cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Îngrijită de stareţul Mănăstirii Antim, părintele Mihail Stanciu, şi de protosinghelul Veniamin Goreanu, această carte reface, din mărturiile celor care l-au cunoscut îndeaproape pe părintele Sofian, portretul celui care a ştiut să picteze în sufletele oamenilor căutători de Duh, chipul lui Hristos.

Aşa cum arată Patriarhul Daniel, în cuvântul înainte la cartea apărută cu ocazia împlinirii a şapte ani de la moartea celui considerat „duhovnicul Bucureştiului“, „părintele Sofian Boghiu a fost o făclie de înviere a sufletelor, mai ales în anii cei grei ai comunismului. A ridicat mulţi oameni căzuţi spiritual, a încurajat mulţi deznădăjduiţi, a luminat şi călăuzit pe calea mântuirii multe suflete dezorientate, a înnoit şi înfrumuseţat viaţa celor care i-au urmat sfatul părintesc. A reflectat prin slujirea şi viaţa sa, ca preot şi predicator, ca duhovnic şi păstor, ca rugător şi pictor, icoana Păstorului celui Mare, imprimând în faptele lui virtuţile slujirii lui Hristos: smerenia, blândeţea, înţelepciunea, dar mai ales iubirea de Dumnezeu şi de oameni“.

Gândurile prinse în carte vin mai ales din partea celor care au vieţuit la Antim, actualmente ierarhi sau ieromonahi, IPS Mitropolit Teofan, PS Episcop Gherasim şi vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, foşti colegi la Seminarul monahal de la Cernica, PS Episcop Casian, Episcopul Dunării de Jos, slujitori de acum şi credincioşi care frecventează mănăstirea Rugului Aprins.

„A zugrăvit chipul Lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti“

După săvârşirea pomenirii la Mănăstirea Antim, cei adunaţi au plecat cu şase autocare în pelerinaj la mormântul părintelui Sofian aflat la Mănăstirea Căldăruşani. Acolo s-a ţinut din nou slujba Parastasului, după care, urmaşul părintelui Sofian în scaunul stăreţiei de la Antim, arhimandritul Mihail Stanciu, a rostit la mormântul din cimitirul Mănăstirii Căldăruşani un cuvânt despre personalitatea marelui duhovnic trecut la cele veşnice: „Părintele Sofian a fost un pictor nu doar de biserici, ci şi al sufletelor omeneşti. El a zugrăvit chipul, icoana lui Hristos în fiecare din fiii săi duhovniceşti şi a reuşit să imprime trăsăturile pe care el le socotea specifice Ortodoxiei, atât în sufletul lui, cât şi al credincioşilor din jurul sfinţiei sale, smerenia şi dragostea. Constanţa prezenţei lui Hristos pe care el o trăia era izvorâtă din rugăciunea sa. Părintele a pictat 15 biserici şi pe alte 10 le-a restaurat. La finalul vieţii, Dumnezeu a binecuvântat ostenelile vieţii cu crucea suferinţei prin care şi-a încununat mărturisirea de credinţă. S-a înălţat pe această cruce a suferinţei pe 14 septembrie, acum şapte ani, când şi-a dat sufletul său în mâinile lui Dumnezeu. Să-i purtăm recunoştinţă vie şi modelul de credinţă în sufletele noastre. Să-l pomenim mereu în inimi şi să-i facem simţită prezenţa prin îndemnurile pe care ni le dădea la rugăciune, la smerenie, la iertare, la dragoste“.

Augustin PĂUNOIU, Ziarul Lumina, Marti, 15 Septembrie 2009.